De același autor
Încă în 1931, Giovanni Papini punea în gura alter-egoului său Gog, din romanul omonim, o meditație în carne vie, sub titlul sufocant „Nimeni nu-i nimic”: Tot ce știu am învățat de la alții. Toate lucrurile de care mă servesc sunt opera altuia. Dacă vreau să mă mișc, am nevoie de mașini fabricate de alții, sunt silit să vorbesc o limbă pe care nu am inventat-o eu. Cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor. Dacă îmi demontez eul bucată cu bucată, găsesc mereu fragmente care vin din afară și fiecăruia aș putea să-i pun eticheta originii sale. Puterea echivalează cu sclavia. În realitate, nimic nu-mi aparține. Orice idee nu-i decât un ecou, orice gest, un plagiat. Pot să îndepărtez prezența oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască indivizibil, înăuntrul meu, când rămân singur. Puținele lucruri de care mă bucur le datorez inspirației și muncii oamenilor care nu mai sunt și pe care nu i-am văzut niciodată: știu ce am primit, dar nu știu ce am dat.1 Deși pasajul citat e ancorat în prezentul de acum aproape un veac, autenticismul provocator al lui Papini formulează o dilemă a viitorului, pe care cred că o recunoaștem ușor. Ce am moștenit și ce am zămislit noi înșine, la capătul atâtor milenii de acumulări? Cum să ne mai identificăm aportul, într-un ocean de inovații, intervenții, creații, idei, pe care noile tehnologii ale comunicării le scot în vrac, la mal, clipă de clipă? Dacă briliantul universalist Papini reflecta atât de drastic în anii ’30, să ne imaginăm cum ar privi el lumea de azi, cum s-ar simți scriitorul ultraexigent, debordat de aspirații nestăvilite, ca internaut al universului cibernetic? Răspunsul nu poate fi decât unul virtual, se înțelege, dar deschide piste atractive.
Obligația de a fi original nu este, din fericire, foarte veche în istoria culturii. La începuturile odiseei creatoare a omului, „originalitatea” (recte - dezvăluirea, redarea, descifrarea, semnificarea) era intrinsecă. Nu avea nevoie să fie numită. Pentru un maestru al artei antice sau medievale, pentru un artizan sau un trubadur oricât de talentat, importantă era realizarea, nu evidențierea aportului propriu. Cultul originalității pe care noi l-am supt la sânul mamei corespunde cultului auctorial; dar acesta nu există, slavă Domnului, decât de câteva secole... Epoci întregi s-au creat capodopere fără ca autorii lor să fie unanim (re)cunoscuți sau să facă un scop din asta. (Comanditarii, diferiții mecena, mai degrabă găseau motive de fală...) Mulți creatori, se știe, au trăit precar sau chiar marginalizați ca indivizi. În vechime, cei hărăziți să creeze aveau cu totul alte standarde decât ambiția convențională a originalității. Rostul operei era prea înalt pentru ca persona aflată la originea ei să atârne atât de greu. Dante, Rubliov, Bach, Mozart, Shakespeare... Ce ar fi putut însemna pentru unii ca aceștia conceptul de originalitate ca atare? Vreo țintă în sine? Vreun deziderat arzător? Nicidecum, căci capodoperele au caracter organic, iar făuritorii lor sunt demiurgici. Ei revelează, explorează universul, generează acte de cunoaștere, dar și lumi... paralele. Ce să caute aici „banalul” criteriu al originalității?
Artistul ca individualitate se conturează odată cu Renașterea, dar Epoca Luminilor este cea care impulsionează acest proces în zorii erei media, pentru ca Romantismul să se focalizeze asupra creatorului, „vedetizându-l” avant la lettre. Nimeni nu spune că nu a fost „logic”, la scara culturii, ce s-a întâmplat de-a lungul ultimelor veacuri, dar un lucru e clar: personalismul creator nu a încetat să se accentueze și, implicit, să ridice criteriul originalității la rang suprem. Absolutizând-o. Dar ce presupune, mai exact? Definițiile curente ale dicționarelor converg către caracterul particular, nou, bizar, excentric, a ceva sau al cuiva. Ceva care surprinde sau șochează. Coroborând trecut, prezent și viitor, câteva perspective elucidează termenul. Iar fiecăreia îi corespunde, mai mult sau mai puțin, o întrebare: Originalitate în raport cu ce? Originalitate pentru ce? Originalitate în ce fel? O analogie (deși forțată) la care muzeul nostru imaginar poate face apel ar fi aceea între Evul Mediu și Avangarde, extremitățile unei scale privind percepția asupra noutății ca... geneză. Giuvaierele artelor medievale (fie ele literare, arhitecturale, picturale) reprezintă, înainte de orice, o formă de laudă adusă Creatorului. Această conectare la transcendentul inspirator garantează dintr-un foc noutate, forță de expresie și anduranță în timp, căci lucrarea omenească o reflectă cumva pe cea divină. Și o perpetuează. La polul opus, oricât ar părea de „șocant”, avangardismul s-a dat peste cap pentru a buscula canoanele (reușind în mare măsură) tocmai fiindcă, spiritual, era... pierdut în spațiu. Năucit de tragedia Primului Război, „divorțat” de sacru și de tradiție, zbaterea lui seamănă, a posteriori, cu aceea a peștelui pe uscat. Sub nicio formă n-aș minimaliza rolul mișcărilor vetero sau neoavangardiste, dar e greu să uităm că originalitatea lor căutată cu lupa investește totul în glorificarea esteticului, retezând anvergura actului creator. Meșterului anonimizat al Evului Mediu îi „răspunde”, dadaist, un Tristan Tzara, fără să ne lămurească cine a fost cu adevărat inventiv...
Revenind la interogațiile propuse, am putea sintetiza. Dacă un creator acceptă că nu e singur în actul creației și că finalitatea demersului său reprezintă, mai devreme sau mai târziu, un răspuns la ceva de o însemnătate (mult mai) profundă, el va integra firesc tema originalității, fără a o urmări ca pe o pradă. Geniile, personalitățile profetice (din orice epocă !) sunt primele care simt lucrurile astfel. Își punea, oare, un Brâncuși problema să fie „original” sau căuta adevărul ascuns în materialul dur și calea cea mai fericită de a-l exprima? Spunea chiar el: Toate materialele dețin în ele însele sculptura pe care omul o dorește; el trebuie să trudească însă și să o scoată, eliminând acel material de prisos care o acoperă (....) Artistul trebuie să știe să scoată la suprafață ființa din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența sa cosmică, într-o existență cu adevărat vizibilă.2 Dând tot ce e mai bun din ei, asemenea oameni corectează din mers dictatura modernă a Autorului, adâncindu-i, paradoxal, tocmai latura demiurgică. În cealaltă zonă a tabloului, în schimb, s-ar situa spiritele așa-zicând autonomiste. Creatorii narcisici, siguri de viabilitatea născocirilor fondate pe „teza” originalității, care să le propulseze faima auctorială cât mai sus. Poeții nu sunt ultimii care experimentează oscilațiile între originalitate și autenticitate, cele două talere ale balanței. Aspectul e surprins în tușă de maestru, de către Al. Paleologu, într-un eseu din volumul „Bunul simț ca paradox”, de recitit oricând cu folos: Poezia nu spune nimic nou; noutatea e o iluzie care ține de șocul, de comoția prin care ne deșteaptă din „somnul dogmatic” al poncifelor. (...) În artă a nu fi decât nou înseamnă a nu deveni niciodată vechi cu adevărat, ci, foarte curând, vetust. A fi doar „original” înseamnă sigură și grabnică uitare. De altfel, marii artiști nu sunt originali, ci cu totul dimpotrivă: sunt universali și simpli. Asta tocmai prin darul de a revela evidența, de a făuri inevitabile locuri comune. Originalitatea, această în definitiv meschină ambiție, este o „idée reçue”, un clișeu multiplicabil în serie (prin voință), ca orice clișeu. Poesia este o anamnesis platoniciană, chiar și când vaticinează.3
Și totuși, ce dorință mai mare decât aceea de a fi inconfundabil? Originalitatea a devenit, dintr-un criteriu, o obsesie, pe măsura expandării tehnologiilor comunicării care înstrăinează spiritul în favoarea gesticulației. Pe de o parte, accesul imediat și nelimitat la calitatea de „autor digital” inhibă, dar, pe de alta, înfoiază competiția și dă frâu liber exceselor. Simultaneitatea prezențelor în rețea, în orice domeniu, demonstrează de la sine cât a devenit de problematic să fii într-adevăr singular. Deși, la un simplu search, găsim zeci de gândiri similare, autocenzura nu e deloc ușor de practicat. Ar trebui, deci, redefinită originalitatea? Mai mult ca sigur. Prea multe „originalități”, îmbulzite mediatic, duc treptat la autoanularea lor. Goana spre notorietate fiind sterilă, întoarcerea la virtuțile „anonimatului” ar putea deveni (contrar aparențelor) sursa noilor forme de creativitate... Îndrăzneala prezentei reflecții intră, de altfel, în aceeași ordine de idei - iată de ce închei cu o plecăciune în fața limpezimii lui Rilke: A fi artist nu înseamnă a calcula sau a socoti ceva, înseamnă a crește precum copacul care nu își grăbește seva și care înfruntă turbulențele primăverii fără a se teme că vara nu va mai veni. Căci va veni.4 Îndemnul la autocunoaștere și autenticitate adresat tânărului poet F.X. Kappus, în celebrele epistole, acum aproape 120 de ani e ca nou. Pentru ca fixația originalității să nu distorsioneze opțiunile, n-ar strica să asumăm ideea că inovația de calitate o găsim doar scrutând în noi înșine. Fără frenezia de a o pune pe tapet. //
--------------------------------------------------------------------
1. Giovanni Papini, Gog, Polirom, 2012, pp. 109, 110
2. Constantin Zărnescu, Aforismele și textele lui Brâncuși, Scrisul Românesc, 1980, p. 85
3. Al. Paleologu, Bunul simț ca paradox, Fundația Școala Paleologu, 2019, pp. 58, 60
4. R. M. Rilke, Lettres à un jeune poète, Mille et une nuits, 1997, p. 19 (trad. n.)
Masaccio: Adoraţia magilor, detaliu din Polipticul din Pisa. În prezent în Gemäldegalerie, Berlin
