Cine iubeşte libertatea

Serenela Ghiteanu 19.01.2010

De același autor

În vremuri totalitare, Radu Filipescu s-a simţit liber şi a acţionat ca atare. Povestea lui ar face un excelent subiect de cinema, care, dincolo de spectaculozitatea intrigii, ne-ar face cunoscuţi în străinătate altfel decât până acum.

Editura Polirom a reeditat volumul Radu Filipescu. Jogging cu Securitatea, de Herma Kennel, apărut în Germania în 1995, apoi în traducere, la Ed. Universal Dalsi, în 1998, cu o Prefaţă de Ana Blandiana. Jurnalista germană l-a cunoscut în 1990 pe Radu Filipescu şi, în urma convorbirilor cu acesta, a pus pe hârtie povestea disidenţei lui ca şi cum ar fi scris un mic roman realist, tonul acesta fiind mai potrivit decât ar părea în primă instanţă. Ceea ce s-a întâmplat cu Radu Filipescu în anii ‘80 îi apare cititorului comun de astăzi ca o istorie incredibilă, surpriză la care se adaugă şi regretul că o aflăm graţie condeiului unui jurnalist străin. Dacă Radu Filipescu a fost prea modest ca să vorbească despre sine după 1990, ca şi alţi disidenţi, nici partidele democratice nu au avut ideea de a se sprijini pe cei care dovediseră deja, riscându-şi viaţa, că iubesc libertatea. În faţa manipulării la care îi supunea deja FSN şi în lipsa unei valorizări inteligente din partea partidelor democratice de atunci, ne amintim că, unul câte unul, s-au retras de pe scena politică din ‘90 Doina Cornea, Ana Blandiana etc. Prin urmare, am plecat în ‘90 la drum nu doar cu secretul (şi azi inavuabil) al Revoluţiei din decembrie, dar şi cu un soi de abandon al acelora care se opuseseră regimului comunist. Din rândurile societăţii civile, în lipsa unor posturi de TV alternative, ei şi–au făcut auzită vocea doar în anumite reviste şi ziare (România liberă, revista 22, Dreptatea), al căror tiraj şi difuzare erau, oricum, surclasate de acela al unor publicaţii de propagandă ale FSN, ca ziarul Azi, de exemplu.

Vingt ans après

După 20 de ani de la căderea oficială a comunismului din Europa de Est, în România nu s-a manifestat interesul unei analize serioase, la nivel instituţional, asupra regimului totalitar; mai mult, în decembrie 2009, s-a vorbit chiar parcă cel mai puţin până acum despre comunism. La televiziuni, zilele Revoluţiei au fost marcate cu difuzarea aceloraşi imagini de stradă tulburătoare, desigur, dar însoţite de comentarii mediocre şi improvizate. Fraze retorice care, probabil, le jignesc cel mai mult pe familiile celor care au murit împuşcaţi atunci. Adevărul asupra morţii lor pare a fi de aşteptat într-un viitor destul de îndepărtat, când nu vor mai fi în viaţă, din cauze naturale, nici cei care au avut o minimă tangenţă cu moartea lor şi nici copiii acestora. E natural, în fond, ca odraslele celor implicaţi să-şi apere părinţii, deci ca adevărul să poată ieşi la iveală, va fi nevoie poate de detaşarea celei de-a treia generaţii...

În contrapondere, aniversarea căderii Zidului Berlinului a dat naştere în Germania, dar şi în celelalte state europene, la numeroase mese rotunde, simpozioane, emisiuni TV, la nenumărate articole de presă scrisă, nu doar de comemorare, ci şi de analiză. În aceeaşi perioadă, în Româ­nia ne-am isterizat în nişte alegeri prezidenţiale care, prin maniera de desfăşurare, au îmbrăcat o formă neconvingătoare, încât ne-am reconfirmat desincronizarea faţă de civilizaţia occidentală. Am fost, ca de obicei, în Europa şi, în acelaşi timp, cumva în afara ei.

Lumi paralele

Citind cartea Hermei Kennel, am avut impresia că, fiind transportată cu gândul 30 de ani înapoi, iau cunoştinţă de istoria individuală a unui tânăr, istorie cu atât mai surprinzătoare cu cât, în detalii, rămâne şi azi necunoscută publicului larg. În plus, deşi a vizat soarta unei comunităţi, a rămas în mod esenţial o istorie individuală: pare că noi, românii, am trăit într-o lume paralelă faţă de toţi disidenţii pe care i-am avut.

Reamintim faptele tocmai pentru că sunt încă puţin cunoscute, iar la 20 de ani de la căderea comunismului repovestirea lor este şi un gest de recunoştinţă faţă de autorul lor.

În 1983, la vârsta de 27 de ani, inginerul Radu Filipescu – fiu al dr. Zorel Filipescu, şeful Serviciului de Reanimare de la Spitalul de Urgenţă Bucureşti şi vicepreşedinte al Asociaţiei Mondiale de Anestezie – scrie şi multiplică mii de manifeste prin care îi cheamă pe concetăţenii săi să protesteze împotriva lui Ceauşescu. Ceea ce li se cere este să vină în centrul Bucureştiului într-o anumită zi, la o anumită oră. Manifestele sunt făcute în subsolul casei în care locuia, cu ajutorul unui aparat Dymo, adus din străinătate, şi apoi sunt distribuite în cutiile poştale din diverse blocuri. Felul în care riscă să fie surprins de locatarii blocurilor sau de miliţieni le va reaminti imediat celor care au trăit epoca de atmosfera de teroare din viaţa de zi cu zi, mai ales în anii ‘80, când fiecare gest şi fiecare cuvânt erau supuse unei autocenzuri subumane. Radu Filipescu e foarte atent pentru că e conştient la ce se expune şi e cuprins de frică atunci când e la doi paşi să fie descoperit.

Noaptea curajului

Cum în timpul zilei distribuirea manifestelor era anevoioasă şi trebuia făcută repede, ca să nu rişte prea mult, Radu Filipescu decide să le împartă într-o singură noapte. Avem o imagine memorabilă, demnă de un film de Andrzej Wajda: într-un oraş care doarme şi care se va trezi dimineaţa pentru a-şi relua rutina şi comportamentul duplicitar (una gândeşti, alta spui, dacă vrei să fii lăsat în pace), un tânăr care are acasă cam tot ce-i trebuie, inclusiv diverse lucruri aduse din Occident, îşi riscă libertatea, în numele libertăţii înseşi, mergând din bloc în bloc, în cartierul Drumul Taberei, ca să-i invite pe concetăţenii săi să protesteze faţă de regim prin simpla lor prezenţă fizică într-o piaţă.

Este semnificativ faptul că textul manifestului arată gradul de teroare la care era supus deja poporul român. Radu Filipescu nu-i cheamă pe oameni să atace vreo instituţie şi nici măcar să strige ceva în public. Ar fi fost prea mult. Dar s-a gândit, desigur, că acea mulţime mută ar fi putut reprezenta începutul unei solidarizări. El a înţeles astfel că, pentru a ajunge la o contestare a regimului, cei oprimaţi trebuie să treacă, fizic, pragul nivelului individual şi să conştientizeze necesitatea de a se constitui drept comunitate.

Tentativa lui se soldează cu un teribil eşec. La momentul fixat, nu trec prin piaţă mai mulţi oameni decât de obicei. Această lipsă de răspuns e simptomatică pentru toate momentele de necoagulare a conştiinţei civice româneşti după ‘90. Azi o numim „conştiinţă civică“, dar în 1983 era vorba chiar de ceva mult mai simplu. Anii ‘80 sunt perioada cea mai dură a regimului Ceauşescu, de foamete, de frig şi de întuneric, dar mai ales de teroare, spaţiul public, dar şi cel privat fiind adesea infestate de informatorii Securităţii. Foame, frig, întuneric şi spaimă - ar fi ecuaţia care justifică nonreacţia bucureştenilor din 1983, atunci când vor fi găsit în cutia poştală manifestele lui Radu Filipescu. O reducţie la supravieţuirea la limită, care nu realizează că mai rău decât era nu prea mai putea să fie...

Pedeapsa

Nu trece mult timp şi Radu Filipescu este prins şi, după un proces formal, de 40 de minute, fără ca părinţii lui să aibă voie să asiste, e condamnat la 10 ani de închisoare, pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste“. În cursul anchetei se dovedeşte curajos, nu neagă nimic şi nu implică pe nimeni în acţiunea sa, chiar dacă la început fusese ajutat de un prieten. Petrece luni de zile în arest, până la proces, fără să aibă voie să-şi vadă familia sau să primească de la ea vreun mesaj sau pachet. Ajunge, în cele din urmă, la Aiud.

Eroii din umbră

Radu Filipescu are ocazia să-i cunoască pe alţi deţinuţi politici, oameni care, prin diverse gesturi individuale, protestaseră împotriva regimului. Rămâne uimit (cum rămâne şi cititorul acestei cărţi) de existenţa acestor oameni care avuseseră curajul de a face ceea ce mai nimeni nu îndrăznea să facă: Nicolae Liţoiu, Gheorghe Manu, Ferri, Janos şi Piroska Barabas, Ilie Ion.
Ca şi în cazul celor câţiva care aderaseră la protestul Doinei Cornea, exprimat mai ales prin scrisori trimise lui Ceauşescu, difuzate de Europa Liberă, dar şi prin manifeste (făcute şi răspândite cu ajutorul fiului ei, Leonard Juhas), aflăm astfel numele unor oameni pe care nimeni nu i-a căutat după ‘90 şi nu ştim, practic, câţi au fost, nici acum, după 20 de ani.

Există, desigur, cazurile „vizibile“, precum cel al lui Vasile Paraschiv, muncitorul ploieştean care a încercat să înfiinţeze în anii ‘70 un sindicat liber, ca în Polonia, şi care a aderat la Mişcarea iniţiată de Paul Goma. Există cazul lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Braşov, în martie 1989, în semn de protest faţă de regimul comunist.

Ceilalţi, oameni simpli care au făcut un gest sau au aderat la protestele lui Goma sau Doina Cornea, rămân nişte eroi anonimi.
Dar şi în cazul celor cunoscuţi frapează astăzi modul extrem de solitar în care au acţionat şi mai ales reticenţa populară de a li se alătura. Societatea civilă nesatisfăcătoare care există azi, după 20 de ani, se explică tocmai prin sărăcia extremă de gesturi de solidaritate de dinainte de ‘89.

Cum arată Infernul pe Pământ

Descrierea condiţiilor de detenţie e asemănătoare cu cea din literatura de gen - memorii ale deţinuţilor politici, care au apărut după ‘90. Prima reacţie a cititorului e să se întrebe cum e posibil să nu-ţi pierzi minţile când eşti supus la o asemenea experienţă limită. De regulă, însă, cei care ajungeau în situaţia de deţinut politic erau oameni aparte, mult mai puternici decât noi, cei comuni.

Ca şi Radu Filipescu, ei sunt oameni care ar fi putut să tacă, să supravieţuiască, mai bine sau mai rău, după caz, dar au ales să lupte pentru libertate. Care este, în fond, diferenţa dintre ei şi oamenii comuni? Probabil că tocmai acest gust al libertăţii, pe care l-au trăit cu siguranţă toţi cei care au ieşit în stradă la Timişoara, la Bucureşti şi în celelalte oraşe, pe care îi ştim din imaginile filmate atunci şi care ne tulbură mereu la fel. Sentimentul de eliberare conferă o uriaşă forţă, iar câtă vreme ea a existat şi s-a manifestat, în cursul anului 1990, prin mitingurile organizate de forţele democratice sau prin Piaţa Universităţii, a îngrijorat şi FSN de atunci, ceea ce l-a şi determinat să-l distrugă de tot. Urmarea o ştim.

Pentru cei care se gândesc că nu ar fi rezistat unei închisori politice, răspunsul e trist: au dreptate, probabil că nu.

Un deznodământ, totuşi, fericit

Cu ajutorul câtorva prieteni, familia Filipescu reuşeşte să transmită în Occident, la Europa Liberă, dar şi la Amnesty International, informaţii despre fiul lor. Citind în presă despre sentinţa de 10 ani închisoare pentru răspândirea de manifeste, elevii unui colegiu din Geneva organizează strângerea de semnături pentru a-i cere lui Ceauşescu eliberarea disidentului român. Graţie presiunii exercitate de diverse organisme internaţionale şi lideri politici străini, Radu Filipescu e eliberat după trei ani de detenţie.

Eternul rebel

Consecvent cu sine, după eliberare, Radu Filipescu nu se „linişteşte“. În 1987 îi scrie o scrisoare procurorului general al ţării, în care îi comunică faptul că ar fi auzit de organizarea unui referendum: „Astfel, cei ce nu sunt mulţumiţi de conducerea Ceauşescu urmează să se adune în Piaţa Universităţii şi Piaţa Sf. Vineri, iar cei ce sunt mulţumiţi pe Bd. Victoria Socialismului şi Piaţa Palatului“. Se declară, apoi, interesat să participe. În realitate, ideea referendumului (care nu era considerat ilegal de Constituţia RSR) îi aparţinea chiar lui Radu Filipescu, care distribuise iar manifeste în acest scop.

În urma scrisorii e arestat din nou şi, la interogatoriu, e bătut. O copie a scrisorii ajunge şi la Europa Liberă. Graţie aceleiaşi Amnesty International, premierul de atunci al Franţei, Jacques Chirac, îi cere ambasadorului român de la Paris eliberarea imediată a Doinei Cornea şi a lui Radu Filipescu, ceea ce se şi întâmplă.

Odată liber, Filipescu se întâlneşte cu foşti deţinuţi politici de la Aiud şi, în 1988, redactează o scrisoare către Conferinţa General-Europeană de la Viena, în care, semnând „Sindicatul Libertatea“, cer drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii României, dar şi eliberarea celorlalţi deţinuţi politici.

Deşi e urmărit în permanenţă de Securitate, Filipescu se gândeşte că ultima soluţie rămâne lichidarea fizică a lui Ceauşescu.

Vorbind cu un prieten, Mircea Stoian, student la Politehnică, se gândesc să îl asasineze pe dictator cu o puşcă cu lunetă, marca Dragunov. Cum, în acelaşi timp, majoritatea românilor credeam că nu avem cum să trăim sfârşitul comunismului şi ni se părea că dictatorul e etern, că pare nici să nu se îmbolnăvească, cei doi tineri făceau măsurători la Snagov, să vadă care ar fi unghiul cel mai eficare de tragere asupra lui Ceauşescu!

În timpul acesta, tatăl lui Radu Filipescu se întâlnise cu Doina Cornea, după ce fusese la un congres al medicilor de la Cluj. Din această cauză, Radu Filipescu e chemat şi interogat la Securitate, dar de data asta pleacă de acolo lăsând în urmă o hârtie în care protestează împotriva faptului că fusese bătut în urmă cu un an în acelaşi birou, bătaia şi tortura fiind interzise în RSR...

Începutul speranţei

Vremurile se precipită, pentru că în ianuarie ‘89 circulă deja zvonul că nişte ziarişti au fost arestaţi pentru că au fabricat nişte manifeste: Anton Uncu, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu şi Alexandru Chivoiu. Dr. Zorel Filipescu se întâlneşte cu soţia lui Anton Uncu şi redactează o scrisoare care ajunge la Europa Liberă. În mai ‘89, jurnaliştii sunt eliberaţi şi trimişi cu domiciliu forţat departe de Bucureşti.

Radu Filipescu e în continuare urmărit pas cu pas de Securitate, inclusiv când joacă tenis sau face jogging, iar luna decembrie ‘89 îl surprinde, alături de familie, în stradă, la revolta populară. Este arestat pe data de 22 decembrie şi eliberat câteva ore mai târziu, după faimoasa deja „fugă“ a lui Ceauşescu.

Din 1990, Radu Filipescu este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi în prezent este preşedintele Consiliului de Administraţie al acestuia. Nu a deţinut nicio funcţie politică şi s-a exprimat exclusiv în cadrul societăţii civile, în siajul idealurilor pentru care a luat poziţie înainte de ‘89.

În loc de concluzie

Povestea lui Radu Filipescu, spusă de Herma Kennel, se citeşte pe nerăsuflate. Din convorbirile pe care autoarea le-a avut cu disidentul român în 1990, ceea ce s-a întâmplat în anii ‘80 e redat în dialoguri sugestive şi descrieri simple, fără pretenţia (inutilă, de altfel) de a stârni emoţii estetice. Avem senzaţia că asistăm la scene reale şi, de fapt, asta se şi întâmplă. Este o poveste frumoasă despre curaj şi este în acelaşi timp o realitate pe care publicul larg o ignoră chiar şi acum, după 30 de ani.

În plus, ar face un excelent subiect de cinema, care, dincolo de spectaculozitatea intrigii, ne-ar face cunoscuţi în străinătate altfel decât până acum.

Una dintre întrebările pe care maiorul Traşcă i-o adresează lui Radu Filipescu, în 1983, este: „Cum ai putut crede că poţi schimba ceva?“.

Lipsa de reacţie la manifeste, la apelul de a protesta contra regimului comunist se explică, în mare măsură, prin credinţa că „oricum, nu se poate schimba nimic“. Este credinţa unor oameni care nu se simt liberi. Radu Filipescu s-a simţit liber şi a acţionat ca atare. Ceilalţi disidenţi, la fel.

Dacă nu te naşti cu gustul libertăţii, mai ai şansa de a face efortul să îl înveţi de la cei care îl au. Am avut în România câţiva oameni care ne-au arătat gustul lor pentru libertate. Dacă am fi putut să învăţăm de la ei, poate că tranziţia postcomunistă nu ar mai fi fost atât de nesatisfăcătoare, pentru a folosi un eufemism.

„Le travail de mémoire“ se face în România foarte greu şi rămâne cantonat la nivelul unor elite, nu este instituţionalizat. În locul monumentului caraghios din Piaţa Palatului ar putea sta o placă uriaşă albă, pe care să fie scrise numele celor care au fost împuşcaţi în decembrie ‘89. Cei care ar trece pe acolo ar fi trimişi volens-nolens către o chestiune fundamentală. Până atunci, ne întrebăm cum a fost posibil să ne degradăm în toate atât de mult, de ce vorbim însăşi limba româ­nă de parcă ne-ar folosi la ceva să o masacrăm şi suntem departe de problemele esenţiale.

După 20 de ani, mai mult ca oricând, am refuzat în 2009 să vorbim despre comunism şi probabil că vom plăti cumva acest lucru. Nu alegerile prezidenţiale ne-au împiedicat să facem această analiză, ci inapetenţa de a ne confrunta serios cu acest subiect. Comunismul nu este în trecut, ci, asemenea unei infecţii purulente ascunse în corpul unui bolnav care ţine să-şi ignore boala, ne pregăteşte noi suferinţe. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22