De același autor
Nu sunt un microbist, dar de câteva săptămâni am devenit fără să vreau unul înfocat, urmărind „meciul“ dintre Ministerul Cercetării şi Inovaţiei (MCI) şi o parte din mass-media, mulţi cercetători, universităţi, diverse organizaţii. „Lovitura de început“ a venit de la MCI, care a lansat în forţă un set de măsuri, cel puţin bizare, ca, de exemplu, reorganizarea consiliilor consultative ale ministerului, după ce acum câteva luni ele au fost numite (şi nimeni nu înţelege de ce vechile comisii nu ar fi fost în stare să respecte noile însărcinări din Programul de guvernare), eliminarea reprezentanţilor ştiinţelor umaniste din toate comisiile sau eliminarea de facto a cercetătorilor din străinătate, atât din organismele consultative, cât şi din evaluarea proiectelor.
De câteva zile, am încercat să-mi abandonez statutul de microbist şi mă tot chinuiesc să înţeleg ce se întâmplă de fapt. Oare cercetarea din România a ajuns atât de sus încât nu mai contează cine o consiliază, cine o evaluează şi suntem atât de sus pe culmile ştiinţei încât nu mai avem nevoie de străini? N-aş zice. România se situează pe ultimul loc din UE, alături de Cipru, în privinţa investiţiilor în Cercetare-Dezvoltare şi Inovare (CDI), investind doar 0,49% din Produsul Intern Brut (PIB), în timp ce Bulgaria investeşte 0,96%; Polonia 1%; Ungaria 1,38%; Republica Cehă 1,95%; Slovenia 2,21%. Iar productivitatea ştiinţifică este pe măsura investiţiilor - și aici suntem la coada țărilor UE. Stăm şi mai prost la numărul de brevete triadice (ce reflectă productivitatea cercetării aplicative), unde avem 0,16 per milionul de locuitori, faţă de media mondială de 7,32 (A.D. Corlan, Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie, 4, 2015, 110-123). Nici la numărul de cercetători nu stăm mai bine, ocupăm şi aici printre ultimele locuri în Europa: în timp ce în 1990 erau 130.000 cercetători, în prezent abia mai sunt circa 35.000.
Bine, bine, mi-am zis în sinea mea, dar poate că noile măsuri ale MCI au menirea să ne lanseze spre mult visatele culmi ale cercetării. Aşa încât am întrebat cercetători din Germania, Franţa, Anglia, Ungaria, Olanda dacă evaluatorii lor sunt exclusiv din ţările respective. Nici vorbă, peste tot sunt invitaţi ca evaluatori cercetători din întreaga lume şi este absolut normal să se întâmple aşa, de vreme ce ştiinţa de mult a depăşit graniţele naţionale. Este practic imposibil ca într-o ţară cu un număr atât de mic de cercetători ca în România să găseşti pentru toate domeniile ştiinţifice un număr rezonabil de experţi competenți și fără conflict de interese. Tot stranie este şi decizia MCI de a numi în comisiile de selecţie sau chiar în organismele consultative ale MCI lideri sindicali, membri ai patronatelor pentru cercetare şi proiectare. Oare aceştia vor stabili de acum „standardele, criteriile şi indicatorii de calitate pentru cercetarea ştiinţifică“, aşa cum scrie în Regulamentul Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice? Pare la fel de straniu şi criteriul repartiţiei geografice uniforme a membrilor. Dacă e aşa, atunci să propunem ca şi premiile Nobel să se dea pe criterii geografice: anul ăsta, de exemplu, să se dea cuiva din Burkina Faso şi altcuiva din Coreea de Nord, că până acum nu li s-a dat niciun Nobel. Ce-ar fi să introducem, de exemplu, într-o comisie de expertiză medicală de la Spitalul Floreasca şi un lider sindical şi un membru al patronatului, iar ceilalţi medici să fie musai din toate județele ţării? Cine oare ar fi dispus să se lase pe mâna unei astfel de comisii pseudo-profesionale? Comisiile astfel alcătuite mi-au adus aminte de vremurile de tristă faimă de dinainte de ’90, când din orice comisie de consultare sau de decizie trebuia să facă parte şi un tovarăş de la sectorul de partid şi altul de la sindicat şi tot felul de alte criterii ca să fie de fapt totul controlat politic. În aceste condiţii, înţelegem foarte bine de ce mulţi profesionişti remarcabili, unii dintre ei membri ai comisiilor consultative precedente, au refuzat să mai facă parte din noile consilii consultative ale MCI.
Ministerul nu realizează că măsurile luate şi direcţia în care se îndreaptă cercetarea românească sunt fundamental greşite. Amintesc doar unul dintre argumentele MCI pentru recentele măsuri adoptate: respectarea Programului de guvernare. Fals. De exemplu, promisiunea „creşterea bugetului alocat cercetării cu aproximativ 30% anual“ nu este respectată. Bugetul MCI pe 2017 este de 1,76 miliarde, ceea ce reprezintă doar cu 1,27% mai mult faţă de anul trecut, şi nu 30%, cum afirmă Programul de guvernare. Aceasta înseamnă de abia 0,22% din PIB, iar dacă ţinem cont că finanţarea MCI reprezintă aproximativ 40% din totalul investiţiilor în CDI înseamnă că investiţiile totale în CDI pe 2017 vor fi în jur de 0,55%. Astfel România practic stagnează de 10 ani, fiind departe de angajamentul ei faţă de UE şi de prevederile Legii educaţiei naţionale de 1% pentru CDI din PIB. Ideea susţinută de MCI, conform căreia, împreună cu cele 487 milioane de lei credite de angajament, bugetul cercetării pe 2017 se va apropia de creşterea anuală promisă de 30%, este profund eronată: creditele de angajament se referă primordial la execuţia bugetară a anului viitor, şi nu la execuţia curentă. Dacă mai adăugăm şi faptul că doar 11% din bugetul cercetării vor fi alocaţi finanţării pe bază de competiţie, se conturează şi mai clar imaginea sumbră a cercetării româneşti. Idiosincrazia declarată a ministrului Cercetării şi Inovaţiei faţă de ideea de competiţie pentru acordarea fondurilor de cercetare e încă un anacronism, ne îndepărtăm şi aici de UE şi ne întoarcem în anii ’90, când competiţiile pentru finanţarea cercetării erau inexistente. Este tot mai limpede intenţia ministrului Cercetării e a aloca discreţionar de acum înainte fondurile de cercetare. În plus, asistăm la o ciudată disparitate: vom avea în curând cel mai puternic laser din lume şi un reactor de demonstraţie pentru tehnologia reactorilor rapizi răciţi cu plumb (nu am reuşit să înţeleg de ce este nevoie de un astfel de reactor de demonstraţie de 1 miliard de euro, introdus intempestiv acum două luni ca prioritate naţională în Strategia naţională de CDI; evident, există riscul ca în final demonstraţia, experimentul să eşueze) - iar, pe de altă parte, avem o cercetare naţională în prag de colaps, graţie celei mai scăzute investiţii în CDI din UE, lipsei reformei şi a unei administrări principial eronate.
Mi-am continuat totuşi drumul în călătoria mea imaginară şi mă întrebam, totuşi, ce se va întâmpla cu cercetarea din România? Istoria recentă a arătat că alternanţa la guvernare a generat şi alternanţa legilor, reglementărilor, principiilor de guvernare în cercetare. Un partid sau o alianţă odată ce a ajuns la putere modifică legile, reorganizează ministerul, autoritatea naţională, restructurează comisiile consultative, schimbă regimul competiţiilor pentru finanţare, schimbă evaluatorii şi modul lor de selecţie etc. Nici nu apucă sistemul să prindă rădăcini, să intre pe linie dreaptă şi se schimbă puterea, guvernul, guvernanţa în cercetare, tot. Şi noua putere, din nou, schimbă tot ce apucă. Evident, nimeni nu are de câştigat dintr-o astfel de instabilitate continuă a sistemului de cercetare. Mergând în continuare pe drumul acestor veşnice alternanţe, vom ajunge în final la desfiinţarea de fapt a cercetării româneşti. Vom ajunge „din urmă“ ţări unde cercetarea este practic inexistentă, cum ar fi Bahrain (0,1% din PIB investiţii în CDI), Indonezia (0,08%) sau Macau (0,07%). Consecinţele desfiinţării cercetării ar fi extrem de grave, probabil ireversibile în următoarele decenii: imposibilitatea apariţiei/generării la nivel naţional a unor noi tehnologii, scăderea drastică a numărului de specialişti cu înaltă calificare în diverse domenii, inclusiv în învăţământul superior şi, implicit, necesitatea importării sau formării în străinătate a specialiştilor, incapacitatea de a monitoriza prin metode moderne poluarea mediului sau evoluţia epidemiilor, incapacitatea de implementare a noilor metode de investigaţie şi tratament medicale etc.
Totuşi, ce s-ar putea face ca să avem o dată pentru întotdeauna un sistem de cercetare modern, reformat, stabil şi eficient? Derulând din nou filmul ultimilor 20-25 ani al nesfârşitelor alternanţe-schimbări-restructurări ale sistemului de cercetare din România, am remarcat că, totuși, există câteva invariabile: a) avem un sistem de finanţare a cercetării bazat pe competiţii; b) evaluarea proiectelor de cercetare se face de către evaluatori independenţi; c) în evaluarea directorilor de proiect contează dacă are sau nu doctorat și calitatea articolelor publicate (scorul de influenţă AIS/factorul de impact); d) avans anual de 90% pentru proiectele finanțate. Perenitatea acestora ne dă speranţa că, prin dialog, cu răbdare şi foarte multă flexibilitate pot fi identificate acele trăsături ale sistemului de cercetare care sunt agreate de toate forţele politice din ţară. Astfel, partidele politice, odată ajunse la guvernare, nu vor mai simți nevoia de a demola vechile structuri şi a remodela totul după propriile principii.
Cine ar trebui să participe la acest dialog? Reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare: PSD, PNL, USR, ALDE, UDMR, în presupunerea că viitoarele guverne vor fi formate din membrii acestor partide.
Cine ar trebui să fie consultanţii partidelor în acest dialog? Aş sugera personalităţi de vârf ale ştiinţei româneşti din ţară şi din diaspora, de exemplu: Viorel P. Barbu, Marius Andruh, Bogdan Simionescu, Ștefan Hell, Victor Velculescu, Radu Aricescu, Dan Virgil Voiculescu, George Călin.
Care va fi finalitatea acestui dialog? Trăsăturile fundamentale ale sistemului de cercetare agreate de partidele politice în urma dialogului ar trebui să constituie baza unei viitoare legi organice, o Lege a cercetării, care să înlocuiască OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică.
Cine ar putea organiza un astfel de dialog? Datorită importanţei strategice a cercetării pentru România, autorul prezentului articol consideră că dialogul trebuie să se desfăşoare sub egida Preşedinţiei României.
O Lege a cercetării elaborată în acest fel ar trebui să asigure României un sistem de cercetare modern, reformat, pe baza căreia cercetarea s-ar bucura în fine de stabilitate. Niciun partid nu ar mai avea dreptul să conteste conţinutul acestei legi. Tentativa de a o modifica (legislativ mult mai dificilă) va atrage răspunderea morală pentru eşecul cercetării ştiinţifice din România.
* Dr. ȘTEFAN EUGEN SZEDLACSEK este profesor universitar, cercetător ştiinţific I, Institutul de Biochimie al Academiei Române