Altfel de note despre fundamentalism

Valentin Cioveie 22.03.2011
SHARE 2
Reflecţia despre fundamentalism este în primul rând una de clarificare a semnificaţiei termenului, pentru a nu ne duela confuz cu simple cuvinte. Apoi ea ar trebui să se constituie ca un lung proces de cunoaştere, eventual dialogală, cu grupurile cărora vrem să le aplicăm acest termen. Am vrea să aducem o contribuţie aici la primul punct.

Există o zonă semantică vastă peste care tinde să se extindă ilicit termenul de fundamentalism. Avem de-a face cu înţelesuri diferite atunci când vorbim de credinţă fermă, intoleranţă, atitudine autoritară, fundamentalism în sens strict şi extremism. Toate acestea sunt amestecate indistinct într-o folosire laxă şi generală a termenului de fundamentalism.

Trebuie eliminată de la început o confuzie, cea între credinţă vie, fermă şi fundamentalism. Dacă există cititori care sunt tentaţi să aplice termenul de fundamentalism atitudinii martirilor care au murit pentru Hristos (mă limitez la tradiţia creştină) în primele veacuri creştine sau în temniţele comuniste ale secolului XX, îi rugăm să nu continue lectura acestor rânduri, ei pleacă la drum cu o lume de înţelesuri care blochează total priceperea fenomenelor din spaţiul religios.

Credinţa fermă dă dovadă de o anumită intoleranţă bună şi necesară în privinţa conţinutului ei considerat ca central sau absolut. Și un program de cercetare ştiinţific se bazează pe credinţă, dar canonul acesteia este cu totul altul decât Crezul creştin sau decât un conţinut de credinţă budist. Credinţa presupune deci intoleranţă, iar aceasta înseamnă, în varianta bună, toleranţă ierarhizată, în cea proastă, atitudinea conform căreia numai propriul conţinut este adevărat absolut, iar celelalte nu au nici o valoare. În limbajul ortodox des folosit: restul conţinuturilor de credinţă sunt demonice.

Există două moduri de a te defini în credinţa religioasă: prin excluderea a tot ce nu cuplează cu propria identitate şi prin deschidere dialogală către celălalt. Fireşte, varianta a doua este de preferat, deşi presupune un consum energetic, inteligenţă şi cultură mult mai mari decât situarea în lume prin închidere. Pentru a lua un exemplu real din lumea ortodoxă românească, este foarte simplu să îl declari pe Buda demon (mai ales când nu rişti niciun răspuns din parte unui adept budist). La o cercetare simplă, s-a dovedit că respectivul părinte, preot şi duhovnic, nu avea nici măcar o lectură minimală a istoriei religiilor lui Eliade şi nici a unei vieţi a lui Buda. Pe ce se baza în afirmaţia sa? Pe o afirmaţie a unui sfânt (Sf. Paisie Aghioritul) şi pe un verset din Psalmul 95 („toţi Dumnezeii păgânilor sunt demoni“), în condiţiile în care sunt nenumărate alte versete din Psaltire care vorbesc despre „Dumnezeul dumnezeilor“, ca să nu mai vorbim de faptul că Buda însuşi nu şi-a asumat nicio condiţie deificată, procesul survine mult după moartea sa.

Astfel de atitudini şi afirmaţii nu au nimic de-a face cu o credinţă autentică, în opinia noastră, care este iubitoare. Ne raportăm aici tot la un sfânt, Sf. Siluan Athonitul, pentru care ar fi o impietate să vorbeşti negativ despre „vecinul“ religios, singurul lucru pe care îl poţi face este să mărturiseşti măreţia imaginii Domnului revelată de propria tradiţie.

Conceptul central de la care cred că trebuie pornită o analiză a fundamentalismului, după ce l-am distins de credinţa fermă, este cel de atitudine autoritară (falsă autoritate). Atitudinea autoritară reprezintă selecţia şi îngheţarea unor afirmaţii din bogăţia mult mai mare a unei situaţii sau a unei tradiţii şi încercarea de a impune acest congelat celorlalţi. (Nu eşti autoritar dacă ai opinii sărăcite, dar eşti izolat în vârf de munte.) Fundamentalismul are la bază o atitudine autoritară.

Șeful unui departament universitar (sau de altă natură), pentru a recurge din nou la un exemplu, nu poate fi fundamentalist. Chiar dacă prin generalizări ilicite şi prin exagerare, bazate pe o dorinţă de puritate a calităţii profesionale sau pe alte considerente mai puţin nobile, ajunge la afirmaţia că jumătate dintre studentele din propriul departament sunt depravate şi atât de inculte încât nu pot distinge lucruri elementare la nivel de clasa a opta, el nu poate fi considerat fundamentalist, fie şi în situaţia în care ar încerca să îşi menţină cu obstinaţie opinia, în ciuda realităţii. Fundamentalismul reprezintă un fenomen autoritar, în sensul de mai sus, de grup.

Totalitarismele sunt fundamentaliste. Ideologiile sunt fundamentaliste. Restul atitudinilor închise sunt numai autoritare şi impermeabile la dialog.

Fundamentalismul înseamnă, prin urmare, îngheţarea unui set de opinii, intoleranţă la dialog şi încercarea de a impune celorlalţi, împotriva libertăţii lor, propria viziune. Dacă mijloacele prin care acest lucru este făcut sunt radicale (agresiune fizică etc.), atunci avem de-a face cu extremismul.

Să nu uităm că o tendinţă radicală există deja în miezul credinţei în sens autentic pentru că ea a făcut un pariu în sensul unei opţiuni cu caracter absolut pentru dimensiunea verticală a Realului. În analiza credinţei şi a pandantului negativ al acesteia, fundamentalismul, nu trebuie să uităm dimensiunea soteriologică.

Ajunşi aici, ne putem întreba: este fundamentalismul un fenomen strict religios?

Fireşte că nu. Avându-şi rădăcini în falsa autoritate, el reprezintă o atitudine umană generală şi perenă. Nu ţine nici de zona religiosului exclusiv, nici de o perioadă istorică, ci de fiinţa comunitară general umană, drept o modificare patologică a acesteia. Totalitarismele secolului XX, dar şi ateismul tehnocrat reprezintă mişcări fundamentaliste.

În numărul 10 (1-7 martie 2011) din revista 22, Mirel Bănică publică o serie de reflecţii despre fundamentalismul religios. Articolul domniei sale consideră fundamentalismul o stare de spirit veche de când lumea şi cred că este un alt mod de a exprima aceeaşi idee a rândurilor de mai sus (fundamentalismul ca atitudine perenă, general umană). Reflecţiile operează apoi cu o distincţie neclară între fundamentalism şi „fundamentalism“, care pare să conţină în germene lipsa de distincţie asupra căreia atrăgeam atenţia la începutul articolului, între credinţă autentică şi fundamentalism. În continuare, recunoaşterea unei „părţi pozitive reale“ a fenomenului credem că merge tot în această direcţie.

Ceea ce surprinde într-o analiză care este explicit declarată ca aparţinând sociologiei religiei este caracterul monolitic al imaginii despre tradiţia ortodoxă. Ne-am fi dorit o analiză mai nuanţată, am fi avut desigur de învăţat. Ortodoxia, să reamintim, este constituită din 14 Biserici ortodoxe legate de respectivele comunităţi naţionale (acestea reprezentând numai o parte a marii familii a creştinismului răsăritean). La nivelul ortodoxiei româneşti, realitatea este la rândul ei complexă. Mânăstirea Petru Vodă, menţionată de Mirel Bănică, este privită cu o anumită distanţă de alte comunităţi monahale sau parohiale. Există numeroşi creştini ortodocşi care au o deschidere spre Occident. Blogosfera ortodoxă conţine şi site-uri nepolemice, decente, ale căror colinde sau conferinţe nu indică nicio urmă de fundamentalism. Există o diferenţă mare în cadrul spaţiului ortodox român între rural şi urban, între mânăstire şi parohie, între diferitele zone culturale ale ţării. La rândul lor, fiecare dintre aceste zone sociologice se disting conform accentuării unor elemente ale tradiţiei, în general influenţate de o personalitate duhovnicească, cum remarcă şi Mirel Bănică.

Nu este aici locul să dezbatem problema metodei sociologiei religiilor. Am făcut-o în alt context legat de poziţia istoricului german Hans Kippenberg. Am putea concentra dificultatea pe care o vedem în acest tip de abordare într-o întrebare: oare poate o metodă care reduce fenomenul religios la un fenomen cultural printre altele, excluzând cunoaşterea prin participare empatică şi neglijând dimensiunea soteriologică, să ajungă la nucleul adânc al manifestărilor religioase?

Încheiem prin a reaminti caracterul ambivalent al religiei, care este pus cel mai bine în evidenţă de o conferinţă a profesorului Michael von Brück (München) pe care am tradus-o în răposata şi regretata Idei în dialog: Religia – blestem sau binecuvântare?.
În privinţa caracterului autoritar şi fundamentalist al oricărei manifestări, profane sau religioase, ea trebuie limitată încă din faşă şi, slavă Domnului, trăim într-o societate democratică. Adevărul nu se impune, El fascinează.

TAGS:

Comentarii 2

rizoaicad.arges - 03-27-2011

Dle Valentin Cioveie! In final spuneti: “Adevarul nu se impune, El fascineaza.” Adevarul nu fascineaza “otova”, ci DOAR gandirile cristaline si care functioneaza intr-un cadru liber! O gandire cristalina, care functioneaza intr-un cadru “inrobit” de o ideologie religioasa sau laica, va da la iveala un Adevar care va fi in concordanta cu cadrul “captiv” in care a functionat gandirea, si nu cu “puritatea” gandirii! Doar gandirea libera, de orice constrangere ideologica, va da la iveala Adevaruri ce fascineaza alte gandiri libere. Aceleasi Adevaruri, ce fascineaza gandirile libere, vor fi resimtite ca agresiuni de catre gandirile captive! Un exemplu din zona laica: Cu multi ani in urma am descoperit o SOLUTIE care poate schimba in Bine nu doar societatea romaneasca, ci insasi societatea umana in general! Gandirea compatriotilor nostri nu este una libera, motiv ce a facut sa nu existe indivizi care sa o agreeze, s-o sustina si s-o promoveze! S-ar putea presupune ca SOLUTIA avuta in vedere, este una utopica. Aceasta presupunere este falsa, deoarece nimeni nu este invitat sa creada pe cuvant, ci se cere tuturor sa o verifice pe propria lor persoana si familie! A avea sansa unei asemenea verificari intime, si a nu o folosi, “decretand” tampeste ca SOLUTIA propusa e o utopie, arata o superficialitate demna de distihul: “Mama noastra la noi toti/ Tara de tampiti si hoti”/, din piesa “Viitorul e maculatura” de Vlad Zograffi. Cei care sunt rationali si de buna credinta, si doresc sa verifice SOLUTIA amintita, trebuie sa stie ca o gasesc la adresa, http://dumitrurizoaica.blogspot.com/. In domeniul religios, este important faptul ca acele gandiri care sunt captivele unor dogme religioase, nici nu indraznesc sa functioneze! Iar acest lucru se intampla (vezi comentariile mele la articolul lui Mirel Banica, din Rev.22 din 1-7 martie 2011) in ciuda faptului ca perspectiva pe care eu le-o propun, nu-i lipseste nici de credinta in Dumnezeu, si nici de speranta intr-o utopica existenta dupa moarte, pe care le-o face, in numele lui Dumnezeu, dogma religioasa ai carei “captivi” sunt indivizii. Este de neinteles de ce oamenii se tem sa gandeasca liber, si sa inteleaga ca “invataturile” religioase nu au nicio legatura cu Dumnezeu! Caci de ar fi de la Dumnezeu, ar exista o singura invatatura religioasa, deoarece Dumnezeu ar fi putut sa transmita oamenilor aceeasi invatatura, indiferent de locul unde,sau de momentul cand s-ar fi transmis invatatura! Pentru oamenii care gandesc liber, situatia prezentata mai sus ar fi suficienta sa paraseasca dogma religioasa, ai carei captivi sunt, si sa ramana doar cu credinta in Dumnezeu! Fundamentalismele presupun renuntarea la gandirea libera. Fundamentalismele reprezinta manifestarea gandirilor captive! D.Rizoaica.

Răspunde

Dan Mihai Mirescu - 03-26-2011

Credinta autentica rezida din convingerile comune, credinte care de cele mai multe ori conduc catre aniumite decizii. Ma voi referii in continuare la o stire mai veche: Decizia suveranului Pontif, Benedict al XVI lea de a fi prezent in realitatea virtuala este necesara in noua forma a constiintei umane, in care Necesarul joaca un rol important. Scopul pe care il propune este unul legat de realizarea Esentei care corespunde cu Legea Inimii. Conceptul acestei actiuni se afla ea insasi in Legea Inimii, oricum trebuie vazut daca in actiunile Suveranului Pontif, daca in aceasta realizare a gandurilor domniei sale , vor devenii o esenta patrunsa de locuitorilor Mapamondului. Aceste ganduri ale Suveranului , NU trebuie impuse neaparat ca fiind o lege a Inimii, aceste ganduri ce fac parte poate din Noua Ordine a Lumii, sau daca vor face parte, poate aparea ca o miscare precedenta in actiunea Omului de rand, Comunicarea intre Biserici, fie ea Catolica sau/si Ortodoxa trebuie sa fie premergatoare Unirii celor 2 biserici, deci invidualitatea (ceea ce insoteste o fapta anume), tinde sa excluda necesitatea de a contrazice trairile umane, sa excluda suferinta creata a OMULUI, dar prin Comnicare si Unirea celor 2 biserici se poate afectua intr-un timp al dorintei venit de la slujitori. Uniti-va !

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22