Nicolae Ceaușescu vs. Mihail Gorbaciov. Relațiile româno sovietice (1985-1989)

După alegerea în funcţia de secretar general al CC al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985, raporturile româno-sovietice au intrat într-o etapă nouă.

Apariţia în fruntea partidului, iar ulterior a statului sovietic, a lui Mihail Gorbaciov, un conducător energic, conştient de ne­ce­si­ta­tea unei transformări profunde a societăţii sovietice, cu o viziune nouă, deschisă asu­pra politicii externe a fost de natură să sca­dă interesul Occidentului faţă de Nicolae Ceauşescu, până atunci recunoscut şi apre­ciat prin politica de independenţă faţă de Moscova. Politica de reforme economice şi politice pe plan intern, ca şi deschiderea amplă pe arena internaţională iniţiată de no­ul lider de la Kremlin sub lozinca pe­restroika şi glasnost („restructurare“ şi „transparenţă“) au luat prin surprindere conducerea română, cantonată în stereo­tipuri şi canoane ideologice învechite.

Nicolae Ceauşescu, obişnuit să abor^­deze fără niciun fel de in­hibiţii raporturile cu Moscova şi considerând că avea de-acum un ascendent asupra liderilor de la Kremlin, nu a înţeles multe din pla­nurile noului lider sovietic, inclusiv – ceea ce ni se pare cel mai important - renun­ţarea din partea Moscovei la orice intenţii de a se mai implica în problemele ţărilor socialiste, lăsând conducătorilor acestora răspunderea directă pentru politica pe ca­re o promovau. În pofida rezervelor se­rioase faţă de sensul reformelor iniţiate de Gorbaciov, liderul român nu putea ignora dezvoltarea raporturilor cu această ţară, presat, în primul rând, de nevoia asi­gu­rării materiilor prime necesare industriei şi asigurării unei pieţe de desfacere pentru propriile produse. Era conştient că men­ţinerea unor contacte personale cu liderul sovietic îi permitea să apară în faţa opiniei politice interne, dar în primul rând inter­naţionale, drept un partener cu autoritate. Nu avea niciun motiv să neglijeze rapor­tu­rile cu URSS, cu atât mai mult cu cât prin­cipiile pentru care militase încă de la insta­larea sa în fruntea PCR, şi care îi pri­ci­nui­seră atâtea necazuri, acum erau procla­ma­te cu fermitate de noul lider de la Krem­lin. Interesat în stabilirea unor contacte mai strânse cu Gorbaciov, Nicolae Ceau­şes­cu i-a adresat acestuia invitaţia de a face o vizită în România chiar în anul 1985. Participarea unei delegaţii a PCR condusă de Ceauşescu la cel de-al XXVII-lea Con­gres al PCUS şi întrevederea lui cu Mihail Gorbaciov aveau să indice, de asemenea, voinţa celor două părţi de a conlucra.

Disponibilitatea pentru dezvoltarea rela­ţii­lor româno-sovietice a fost semnul sub ca­re s-a desfăşurat vizita întreprinsă de o de­legaţie română condusă de Ceauşescu la Moscova, la 16 mai 1986, la încheierea că­reia au fost semnate o serie de programe şi acorduri de colaborare în domeniile eco­nomic, tehnico-ştiinţific şi cultural. La îna­poierea în ţară, liderul român s-a li­mi­tat să constate doar că „a fost o vizită de lucru scurtă, cu rezultate bune“.                     

După o serie de ezitări, Mihail Gor­baciov a acceptat să vizi­teze România (25-27 mai 1987), din dorinţa de „a sparge blo­cada informaţională“ faţă de reformele din URSS şi a-l convinge pe omo­logul său, cu tact, de necesitatea unei democratizări autentice a regimului. Chiar dacă discursurile celor doi lideri la mi­tingul din Capitală au fost într-un fel pa­ralele, fiecare încercând să prezinte jus­te­ţea propriilor viziuni în abordarea pro­ble­melor construcţiei socialiste, vizita lide­ru­lui sovietic a reprezentat un moment po­zitiv în relaţiile bilaterale. Reîntors la Mos­cova, Gorbaciov le împărtăşea colegilor din Biroul Politic că „răbdarea şi prin­ci­pialitatea“ părţii sovietice faţă de Ceau­şescu şi România se justificaseră. Înţe­le­gerea realizată în urma vizitei răspundea de fapt scopului urmărit de conducerea ro­mână: impulsionarea relaţiilor economice dintre cele două state, dictată de nevoile presante ale României. Impresiile lapidare ale lui N. Ceauşescu după această vizită evi­denţiau faptul că acesta înţelesese foar­te bine cursul noii politici iniţiate de Gor­baciov şi, totuşi, se încăpăţâna să per­se­vereze în promovarea unei politici interne ce se dovedea tot mai falimentară.

Deosebirile de vederi evidenţiate pe par­cursul vizitei secretarului general al CC al PCUS nu au fost de natură să diminueze vo­lumul şi intensitatea schimburilor ro­mâno-sovietice. Acestea au fost marcate de participarea unei delegaţii române con­duse de N. Ceauşescu la festivităţile de la Moscova consacrate celei de-a 70-a ani­versări a Revoluţiei din Octombrie, pre­cum şi de vizita oficială în România, în mai 1988, a lui Andrei Gromîko, pre­şe­din­tele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, căruia Ceauşescu s-a străduit să-i re­zerve o primire extrem de caldă, în spe­ranţa că îl va convinge de justeţea politicii pro­movate de conducerea română. (Cu această ocazie, oaspetele sovietic i-a în­mânat lui Nicolae Ceauşescu cea mai înal­tă distincţie sovietică - Ordinul „Lenin“ –, conferită de Moscova cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a zilei de naştere.)

Vizita oficială de răspuns la Mos­cova, întreprinsă în perioada 4-6 octombrie 1988, de Nicolae Ceauşescu, însoţit de Elena Ceauşescu, a scos în evidenţă di­­vergenţele ireconciliabile care îi separau pe cei doi lideri în abordarea chestiunilor teoretice şi practice ale construcţiei so­cialiste. În cadrul convorbirilor oficiale, Ceau­şescu a insistat pe dezvoltarea cola­bo­rării în sfera economică. Făcând bilanţul convorbirilor, Mihail Gorbaciov s-a de­cla­rat satisfăcut de discuţiile purtate, su­bli­ni­ind că, în general, poziţiile celor două ţări coincideau, iar deosebirile care existau pri­veau doar activitatea practică şi abordările concrete. Înapoiat în ţară, Ceauşescu a fost extrem de rezervat în aprecierea rezul­ta­te­lor vizitei, limitându-se să evidenţieze acor­­dul la care se ajunsese la Moscova, în­deo­sebi în colaborarea economică, evitând să facă vreo referire concretă la aspectele de ordin politic discutate în timpul vizitei.

Pe parcursul anului 1989, pe măsura izo­lă­rii tot mai pronunţate a României pe are­na internaţională, contactele la nivel înalt dintre cele două partide au scăzut în inten­sitate, continuând însă la alte niveluri, in­clusiv pe linia organelor locale de partid şi de stat, fără niciun fel de restricţii. La sfârşitul lunii ianuarie, a avut loc vizita la Bucureşti a lui Vadim Medvedev, secretar al CC al PCUS, pentru semnarea Planului de colaborare ideologică dintre cele două partide pe anii 1989-1990, urmată de par­ticiparea unei delegaţii de partid şi guver­namentale sovietice la aniversarea zilei naţionale a României şi a unei delegaţii a PCUS la ultimul Congres al PCR.

În cea de-a doua jumătate a anului 1989, relaţiile româno-sovietice ating un grad ma­xim de încordare, pe măsura prăbuşirii regimurilor din țările socialiste central și est-europene. Tot mai îngrijorat de evo­lu­ţiile din aceste ţări, N. Ceauşescu începe să suspecteze conducerea sovietică de fap­tul că nu este străină de declanşarea unei campanii concertate îndreptate împotriva României. Ştirea privind organizarea în­tâl­nirii sovieto-americane la nivel înalt din 2-3 decembrie 1989, la Malta, a fost pri­mi­tă cu rezerve serioase de către liderul ro­mân, care nu s-a sfiit să transmită lide­rului sovietic obiecţiile sale faţă de agenda convorbirilor, care depăşea problematica relaţiilor bilaterale. Acesta a exprimat, de asemenea, îndoiala faţă de oportunitatea participării sale la întâlnirea din 4 de­cem­brie a conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din statele Tratatului de la Varşovia şi a condiţionat participarea la aceasta de organizarea, cu acest prilej, a unei întâlniri la vârf româno-sovietice.

Solicitarea unei asemenea întâlniri, ac­cep­tată de conducerea sovietică, a fost de­ter­minată de dorinţa presantă a li­der­ului ro­mân de a aborda o serie de pro­ble­me ale co­laborării economice, îndeosebi ches­tiu­nea importului de materii prime pentru nevoile economiei româneşti, afla­tă într-o criză profundă, cu impact serios asupra nivelului de trai al populaţiei. Con­vorbirile din după-amiaza zilei de 4 de­cem­brie 1989, dintre Ceauşescu şi Gor­baciov, de la ultima întâlnire a celor doi li­deri, a fost axată pe tema relaţiilor eco­nomice, pre­cum şi pe evoluțiile din ţările socialiste, soarta socialismului în general. Discuțiile au ilustrat din nou abordările diferite ale celor două părţi faţă de căile şi modul de perfecţionare a socialismului, pre­cum şi ce­rinţa presantă a părţii ro­mâ­ne de or­ga­nizare a unei întâlniri a pri­mil­or miniştri ai celor două ţări pentru exa­minarea unor aspecte ale relaţiilor eco­no­mice, reuşindu-se chiar convenirea aces­teia pentru începutul lui 1990. Ple­doaria liderului român pentru organizarea unei conferinţe care să exa­mi­neze soarta socialismului a fost primită cu rezerve de către Gorbaciov, care a făcut o ultimă încercare de a-l determina pe li­de­rul ro­mân să opereze o democratizare au­tentică a regimului din România.

Discuţiile de la Moscova l-au con­vins pe Ceaușescu că Gorbaciov nu era străin de schimbările ce avuseseră loc în celelalte ţări so­cialiste europene. În faţa sem­nelor tot mai evidente ale deteriorării situaţiei interne, izolării ţării pe plan in­ter­naţional, N. Ceauşescu a continuat să crea­dă că linia promovată de el era cea co­rec­tă. În pofida perspicacităţii şi inteligenţei sale native, nu a intuit nevoia unei schim­bări în politica sa internă, în concordanţă cu spiritul vremii, rămânând un cre­din­cios fanatic al idealurilor socialiste, la ni­velul la care le înţelesese el. A fost un cal­cul greşit care i-a grăbit sfârşitul dra­ma­tic, în urma revoltei populare din de­cem­brie 1989.

* Vasile Buga este cercetător ştiinţific asociat la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, coordonator al Centrului de Studii Ruse şi Sovietice „F. Constantiniu“.