România reală nu există!

România reală pe care o invocă unii ziarişti sau politicieni se pare că a pierdut contactul cu realitatea, adică nu mai are tocmai trăsătura ei de bază prezumată de aceştia: realismul trăirii şi accesul direct la cunoaştere.

Potrivit unei anchete realizate de Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, în perioada 16-18 martie 2011, pe un eşantion de 1.153 de indivizi, reprezentativ la nivelul populaţiei ţării, românii tind să manifeste un interes mai accentuat pentru evenimente cu tentă mondenă decât pentru evenimente şi ştiri legate de politică. Singurul eveniment cunoscut în măsură mai mare decât subiectele mondene este cutremurul din Japonia, despre care au auzit 99% dintre respondenţii intervievaţi. Peste 90% dintre români au auzit despre divorţul dintre Irinel şi Monica Columbeanu şi despre cel dintre Pepe şi Oana Zăvoranu, la fel şi despre posibila schimbare a premierului Emil Boc.

Despre votul privind moţiunea de cenzură la adresa guvernului au auzit 89% dintre românii respondenţi, în timp ce evenimente precum dezbaterile privind alegerea şefului PDL şi recentele declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu cu privire la modificarea Constituţiei sunt cunoscute în măsură mai scăzută de către români: 74%, respectiv 67%.

Nivelul de cunoaştere a evenimentelor mondene este uniform în rândul tuturor categoriilor de populaţie, diferenţele privind cunoaşterea unor evenimente remarcându-se doar în cazul tematicilor politice; astfel, despre votul privind moţiunea de cenzură la adresa guvernului au auzit în măsură mai mică tinerii sub 35 de ani, în comparaţie cu persoanele trecute de această vârstă (75% vs. peste 90% dintre respondenţii de peste 35 de ani).

Emoţionalizarea banalului cotidian

Telerealitatea creează emoţie unor existenţe previzibile, banale, repetitive. Vedetele mişcă realitatea cu emoţiile primare care mişcau vechile comunităţi rurale, unde singurele evenimente erau certurile, bârfele, nunţile, botezurile sau înmormântările. Dacă realitatea politică şi socială este tot mai puţin influenţată de individ, tot mai puţini oameni cred că protestul lor ar putea influenţa ceva, iar iluzia participării emoţionale se mută la nivelul mondenului. Industria pe care a născut-o Adrian Sârbu la Buftea, mai regizată şi mai telegenică, mai hollywoodiană, a început a fi căpuşată în garsoniera lui Dan Diaconescu, apoi la celelalte canale TV. Personaje ca Ogică, Magda şi Tolea Ciumac evoluau seară de seară, creând o soap-opera autohtonă, de o maximă vulgaritate. Rămâne paradigmatic momentul în care Tolea Ciumac s-a întors ca un adevărat Frankenstein împotriva creatorului său, a intrat în studioul OTV şi a încercat să-l bage într-un tomberon. Aceste personaje au început să-şi dramatizeze propria viaţă şi să se expună pentru sume mici în fiecare seară la televizor. Aduceau cu ele o existenţă mizeră în care oamenii se recunosc uşor. Viaţa lor devine parte a existenţei cotidiene, iar telespectatorii încep să le-o cunoască în detaliu, fie că sunt de acord cu ea, fie că nu.

Într-un sondaj de opinie realizat în România, Monica Columbeanu devenise model de reuşită pentru tinerele absolvente de liceu din oraşele mari ale României.  După o nuntă ca în poveşti, televizată, mitul este întreţinut, iar Columbeanu ştia asta de la jurnaliştii care roiesc în jurului lui. Publică pe Internet filmuleţe care încercă să-i consolideze o imagine de macho, lucru pe care nu-l sugerează nici vârsta, nici statura sau forma sa fizică. Cumpără spaţiu la o televiziune unde, în fiecare marţi, publicul vede ce s-a mai întâmplat în familia fericită de la Izvorani. După câţiva ani, divorţul lor zgomotos este un subiect mai important decât orice se produce în România ca evenimente. O Cenuşăreasă sau o variantă la Frumoasa şi Bestia, acest cuplu a furnizat programatic emoţie comunităţii româneşti. A dus o experienţă mondenă (şi modernă?) prin toate fazele: flirtul, cadourile, viaţa opulentă, graviditatea, naşterea, botezul şi ... divorţul. Un model de reuşită facil, corespondent unui vis fără suport şi chiar un final moralizator.

Moartea este un spectacol la fel de bine gustat de public, iar televiziunile sunt cel mai bun maestru de ceremonie. Sinuciderea Mădălinei Manole a isterizat o Româ­nie care de ceva vreme nu mai avea evenimente cu potenţial de emoţie participativă. Obosiţi să-i înjure pe guvernanţi, românii au găsit în moartea unei artiste o perfectă ocazie pentru a se pune împreună în faţa televizoarelor. Două milioane de telespectatori la înmormântare şi milioane de internauţi interesaţi au participat la eveniment. Din isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a şocat încă ceva: nimeni nu s-a gândit la sinucidere ca la un fenomen social, nici jurnaliştii, nici psihologii, nicio formă de reflecţie nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigaşilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepţional, anual cifra este relativ constantă în România: puţin sub 3.000 de români îşi pun capăt zilelor.

Exhibiţionismul a devenit şi o metodă de a face politică, mai ales în campania electorală, spectacolul monden şi cel politic se unesc devenind un singur râu de imagini care curge neîncetat spre un public care salivează fascinat. Monica Columbeanu a devenit imaginea, în sens de PR, a candidatului la prezidenţiale Nati Meir, un Obama de România, cum se autointitula, s-a lansat în campania pentru prezidenţiale cu sloganul „O vrei pe Monica? Votează pentru Nati Meir“. Corneliu Vadim Tudor, maestru al discursului amestecat cu metadiscursul, o prezenta pe Oana Zăvoranu drept consilier de imagine în campania de la alegerile parlamentare. Nu a lipsit mult ca Oana Zăvoranu să devină parlamentar de Bucureşti.
Protejarea vieţii private a devenit doar o jalnică simulare, paparazzi sunt deja fotografi de familie. Publicul din România este un avid consumator de programe legate de viaţa personalităţilor, dar manifestă o atitudine culturalistă, adică spune ceea ce ştie că este dezirabil social. Doar puţin peste 30% dintre respondenţi consideră că publicul din ţara noastră doreşte să vadă scandaluri la televizor, în timp ce 27% dintre intervievaţi recunosc că ar fi interesaţi de viaţa personală a politicienilor, iar 15% sunt interesaţi de viaţa personală a vedetelor – proporţii modeste dacă ţinem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene.

Contradicţii şi atitudine duală

Termenul de atitudine duală este o expresie mai blândă pe care o folosim ca sinonimă cu ipocrizia. În acest context în care singurele evenimente cu o pătrundere uniformă şi extinsă în rândul diverselor categorii de populaţie sunt cele mondene şi cu potenţial conflictual, o majoritate covârşitoare a respondenţilor consideră că rolul televiziunii ar trebui să fie educativ – 98%. Această opinie se regăseşte în proporţii similare în rândul tuturor categoriilor de populaţie.

Majoritatea respondenţilor consideră că statul ar trebui să intervină pentru a opri difuzarea emisiunilor care aduc atingere bunului gust, iar 71% cred că publicul român are un nivel de educaţie scăzut. Femeile cred în măsură mai mare în necesitatea intervenţiei statului, la fel şi vârstnicii de peste 65 de ani. Persoanele cu studii superioare se opun, în schimb, în cea mai mare măsură acestei idei.

Mai mult, 65% dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă, în mod paradoxal, mai mult de jumătate declară şi că televiziunile nu au nicio vină pentru ceea ce arată, ci este o cerere a publicului.

Oamenii trăiesc o pseudorealitate, un amestec de ficţiune şi realitate unde se descurcă destul de greu. Nu mai sunt stăpâni pe propriile criterii, nu mai au un sistem de valori care să le definească un profil distinct în grup, dar şi în ceea ce priveşte imaginea de sine. De fapt, avem multe elemente pentru o schizofrenie socială.

Când imaginarul şi realitatea se amestecă

Cultura de consum şi divertismentul nu sunt invenţiile noastre. În fond, ar putea nici să nu ne intereseze ce fac alţii, viaţa noastră este aici, pe noi ne doare ce se întâmplă cu noi şi cu patria copiilor noştri. E adevărat, spunea Michel Maffesoli, visele îi fac pe copii să crească şi visele colective fac o societate să existe şi să evolueze. Dar, din când în când, trebuie să demistificăm aceste construcţii, cum credea Roland Barthes, pentru că acest imaginar colectiv, această atmosferă idolatrică născută spontan sau nu este până la urmă o falsă conştiinţă.

Schizofrenia socială pare să fie cel mai bun diagnostic pentru o realitate duală, pe care individul nu o mai înţelege, pe care o interpretează contradictoriu şi care nu îi aduce decât forme degradate de plăcere. Indivizii manifestă o tot mai evidentă retragere socială şi o pierdere a interesului pentru acţiune socială. Nici măcar protestul nu mai reuşeşte să mobilizeze oamenii, sindicatele sunt pe jumătate moarte, iar apatia domină spectacolul public. Studiile demonstrează o lipsă de motivaţie în planificarea viitorului, dar şi o sugestibilitate foarte mare, trăsături pe care le întâlnim de asemenea în cazul schizofreniei. Să nu mai spunem de ambivalenţa sentimentelor şi tulburările afective ca elemente constitutive ale unei derive sociale de factură schizofrenică.

Săracă şi abandonată de elita ei, România reală este sufocată de fantasme şi imaginar degradat. Devine tot mai mult o etichetă, devine tot mai ireală. Myth-makerii din politică sau din industria divertismentului stimulează încă, prin şocuri emoţionale, un corp social tot mai inert, o populaţie hipnotizată de tubul catodic.

Cluj, 3 aprilie 2011

Citeste si despre: realitate, imaginar, dualitate, contradictii, monden.