Ariel Sharon: mai presus de toate, un luptător curajos şi un mare general

Ariel „Arik“ Sharon, general israelian, de mai multe ori ministru şi de asemenea premier al Israelului în perioada 2001-2006, a încetat din viaţă la 11 ianuarie, într-un spital de lângă Tel Aviv, după ce a fost în comă mai bine de opt ani.

În ianuarie 2006, după cinci ani de gu­vernare, Ariel Sharon a intrat în comă du­pă ce a făcut un atac cerebral masiv, care a cauzat o hemoragie cerebrală de pro­porţii. În decembrie 2005 mai suferise un accident vascular cerebral uşor, relatează Fox News. El nu şi-a mai revenit ni­cio­dată, chiar dacă rapoartele medicale in­dicau, din când în când, faptul că „ac­ti­vi­tatea sa cerebrală este consistentă“, pre­cum şi că parametrii săi clinici se mo­di­ficau atunci când îl auzea vorbind pe unul dintre fii săi.

Începând din primele zile ale lui ianuarie 2014, starea sa generală de sănătate s-a în­răutăţit brusc şi ireversibil. Prima reacţie a actualului premier israelian Benjamin Ne­tanyahu a fost aceea de a se referi la Sha­ron ca fiind „mai întâi şi mai presus de toate un luptător curajos şi un mare general“, relatează Time. Ehud Olmert, cel care i-a urmat lui Sharon în funcţia de premier, a declarat că viaţa lui Arik „a fost una excepţională, fascinantă, unică, mustind de bravură, de căldură umană, de viziune, de capacitatea de a conduce în momentele critice în care Israelul avea nevoie de aceste trăsături“.

Reacţii şi declaraţii: de la respect la ură

În SUA, preşedintele Obama a transmis imediat condoleanţe, iar fostul preşedinte George W. Bush a declarat că a fost onorat „să-l cunoască pe omul acesta atât de curajos şi să-i fie prieten“. Premierul bri­tanic, David Cameron, s-a referit, trans­mi­te BBC, la „deciziile curajoase“ luate de omul politic Ariel Sharon. Purtătorul de cuvânt al cancelarului Angela Merkel spu­ne că şeful guvernului de la Berlin „plânge alături de poporul israelian“. Preşe­din­tele Franţei a accentuat faptul că Sharon „a optat pentru o cotitură, înspre dialog cu palestinienii“. Catherine Ashton, şeful diplomaţiei europene, ca şi preşedintele rus Vladimir Putin au insistat asupra fap­tului că Sharon „şi-a dedicat toată viaţa apărării intereselor ţării sale“. În multe părţi din lumea arabo-musulmană, moar­tea lui Sharon a fost însă prilej de mare bu­curie, de critici şi chiar de insulte. În Ga­za, la Khan Younis, membri ai unor gru­pări radicale au împărţit trecătorilor dul­ciuri şi au ars afişe cu portretul lui Sha­ron, relatează BBC. La Beirut, relatează Time, un palestinian de vârsta a doua spu­nea, imediat ce s-a răspândit vestea că Sha­ron a murit: „îmi vine să ies chiar acum din maşină şi să dansez de bucurie“. Hanan Ashrawi, importantă fi­gură din prim-planul politicii palestiniene, a declarat la rândul său: „nu spunem bine c-am scăpat de el, dar nu cred că ne-a lăsat ceva pozitiv“, relatează BBC.

Reuters transmitea că nu­mărul celor ve­niţi să-i aducă un ultim oma­giu lui Sharon a fost de „mai multe zeci de mii“. Încă de duminică, Jerusalem Post transmitea că mai mulţi lideri politici importanţi con­firmaseră prezenţa la ce­re­moniile funerare oficiale, civile şi militare, organizate la 13 ia­nuarie. Printre aceştia se numărau vice­preşedintele SUA, Joseph Biden, Serghei La­vrov şi Frank-Walter Stein­meier, mi­niştrii de Externe ai Rusiei şi Germaniei, Tony Blair, fost premier al Marii Britanii. România a fost reprezentată la nivel de vicepremier.

Carieră de excepţie

Ariel Sharon s-a născut în februarie 1928, într-o mică aşezare rurală din zona cen­trală a Israelului de astăzi, Kfar Malal. Pă­rinţii săi erau originari din Rusia. Co­pi­lăria lui Sharon a fost marcată, relatează Jerusalem Post, de valul de violenţe între cele două comunităţi etnice şi religioase principale din Palestina, aflată la vremea aceea sub mandat britanic: arabii mu­sul­mani şi evreii. Mama sa, de exemplu, dor­mea cu un revolver sub pernă, de teama atacurilor palestinienilor. La 14 ani, Sha­ron a intrat în Haganah, cea mai eficientă dintre formaţiunile militare ale co­mu­ni­tăţii evreieşti. În vremea Războiului de In­dependenţă al Israelului, în 1948, Sharon era deja comandant de pluton, iar apoi de companie în Brigada Alexandroni, o uni­tate de elită a forţelor armate israeliene. La începutul anilor 1950, a contribuit la formarea unei unităţi pentru operaţiuni speciale – Unitatea 101 de Comando, care a întreprins numeroase raiduri împotriva grupărilor militante palestiniene, ce ata­cau şi ucideau civili israelieni. În 1956, i s-a încredinţat comanda trupelor de pa­ra­şutişti şi a participat la campania din Si­nai. Un an mai târziu, Sharon a fost tri­mis să studieze arta războiului la Cam­berley Staff College, în Marea Britanie. Între 1958 şi 1962, studiază dreptul la Uni­versitatea din Tel Aviv. În Războiul de Şase Zile (1967), a comandat o divizie bli­n­dată.

1973: victorie majoră după şocul iniţial

La începutul lui iulie 1973, Sharon trece în rezervă şi începe să-şi lucreze, în prima parte a fiecărei zile, ferma din Negev, ace­ea unde a şi fost înmormântat luni. Apoi, practic, zilnic, pleca la Tel Aviv unde lu­cra, împreună cu Menachem Begin, la uni­ficarea tuturor partidelor de centru-dreap­ta într-un singur bloc, numit Likud (ceea ce înseamnă consolidare). Doar câteva luni mai târziu, la 6 octombrie 1973, ar­mata egipteană şi cea siriană atacă prin surprindere Israelul, beneficiind de o superioritate numerică substanţială, pre­cum şi de armament primit din URSS. Egip­tenii reuşesc, spectaculos, să treacă peste Canalul Suez, pe care Moshe Dayan îl descria ca fiind „unul dintre cele mai bune şanţuri antitanc care există“. Lat la vremea aceea de 170-230 metri, Canalul era considerat a fi greu de traversat prin luptă; în plus, malul controlat de israelieni era apărat de fortificaţii foarte puternice – aşa-numita Linie Bar-Lev. Înaintarea egiptenilor prin Peninsula Sinai a fost ini­ţial rapidă şi îngrijorătoare pentru isra­e­lieni. Dar, la mai puţin de o zi de la de­clanşarea ostilităţilor, unităţile de re­zer­vişti israelieni erau deja mobilizate şi se aflau pe poziţii. Între acestea se afla şi Di­vizia de Rezervă 143 Blindată, a cărei co­mandă i-a fost încredinţată lui Ariel Sha­ron. Ea ocupa chiar sectorul central al dis­pozitivului defensiv din Sinai. Chiar în mo­mentul apogeului ofensivei egiptene, Sha­ron le cerea insistent şefilor săi – spune Chaim Herzog în cartea intitulată The Arab-Israeli Wars – să contraatace de îndată şi să forţeze Canalul Suez, pentru a lovi flancul şi spatele forţelor egiptene. În după-amiaza zilei de 9 octombrie, uni­tă­ţile conduse de Sharon au lansat un prim contraatac puternic. A doua zi, Sharon zdro­bea într-o confruntare directă Divizia 21 Blindată a armatei egiptene. La 14 oc­tombrie, divizia lui Sharon distrugea alte 93 de tancuri egiptene. Apoi lui Sharon i-a fost încredinţată misiunea de a trece Canalul Suez, spre Vest. Bătălia care a ur­mat a fost dură: în noaptea de 15 oc­tom­brie, unităţile comandate de Sharon pier­deau 300 de oameni şi 70 de tancuri, dar distrugeau 150 de blindate grele inamice şi dobândeau un cap de pod care a fost dezvoltat apoi rapid. Două zile mai târziu, întreaga Armată a Treia egipteană – cu zeci de mii de oameni şi mii de vehicule, tunuri şi tancuri – era complet încercuită, iar unităţile de recunoaştere israeliene ajun­seseră deja la doar 100 de mile de­părtare de Cairo. Curajul şi talentul mi­litar al lui Sharon obligau Egiptul să iasă din război.

După Războiul de Yom Kippur

În decembrie 1973, este ales în Knesset. Demisionează după un an. În 1982, în ca­litate de ministru al Apărării în guvernul condus de Menachem Begin, Sharon a pla­nificat şi a condus operaţiuni militare ofen­sive de mari proporţii în Liban, iar comentatorii de la Reuters afirmă despre această campanie că, „începută ca o lo­vitură îndreptată împotriva for­ma­ţiu­ni­lor de gherilă palestiniene din zona de frontieră, ea a devenit o încercare cos­tisitoare de a instala la Beirut un guvern mai prietenos faţă de Israel“. În 1983, Sharon îşi dă demisia după ce o comisie guvernamentală israeliană afirmă că el ar fi purtat „responsabilitatea personală“ de a nu fi oprit miliţiile creştine libaneze să ucidă numeroşi palestinieni aflaţi în ta­berele de refugiaţi Sabra şi Shatila de lângă Beirut.

Ariel Sharon a devenit premier în 2001. În 2005, a adoptat decizia retragerii isra­e­liene din Gaza, ceea ce a însemnat des­fiinţarea mai multor aşezări ale colo­niş­tilor israelieni. Această decizie i-a adus multe critici din partea multor colegi din Likud şi, în noiembrie 2005, Sharon a pus bazele unui nou partid, de centru, numit Kadima. Uzi Benziman, autorul unei cărţi intitulate Sharon: An Israeli Caesar, scrie despre fostul general şi om politic că „era un ghem de contradicţii“. Dar, transmite Reuters, acelaşi autor mai spune ceva despre Ariel Sharon: că el a fost, foarte pro­babil, „cel din urmă dintre con­du­că­torii adevăraţi“ ai celei mai tensionate zone din Orientul Mijlociu.

* FLORIN DIACONU este conf. univ. dr. la FSPUB şi senior researcher la IDR.