Pe aceeași temă
Care sunt radacinile istorice ale problemei Kosovo?
Depinde din ce punct de vedere ne plasam, al mitologiei istorice sau al constiintei statelor nationale din secolele XIX si XX. Din primul decurg revendicarile de tipul "drepturilor istorice" si disputa asupra anterioritatii.
Albanezii invoca stramosii lor iliri si, in orice caz, prezenta lor atestata si continua pe aceste teritorii inaintea venirii slavilor in Balcani, in secolul VII si pana in zilele noastre. Sarbii isi bazeaza pretentiile pe anexarea regiunii de catre primul stat sarbesc creat de Stefan Nemanja la sfarsitul secolului al XII-lea si mai ales prin plasarea sa in centrul "imperiului" constituit de Stefan Dusan intre 1331 si 1355. Acest stat cuprindea Macedonia, Albania si Grecia de Nord si avea acces la trei mari: Adriatica, Ioniana si Egee. Atunci sunt construite cele mai multe dintre marile manastiri ortodoxe care subzista pana astazi. In 1250 Peci devenise sediul arhiepiscopiei bisericii sarbesti (va fi ridicata la rangul de patriarhie in 1346). In fine, aici, la Kosovo Polje (Campia Mierlei), numit sub otomani Gazimestan, la 5-6 km de Pristina, a avut loc in 1389 marea batalie in care sarbii si aliatii lor au fost infranti de otomani dupa o rezistenta eroica. Consecinta imediata, Kosovo trece sub stapanirea Imperiului Otoman pana in 1912. Majoritatea teritoriilor sarbesti vor fi ocupate, pe etape, pana in 1459.
Problema se complica atunci cand stim ca atat statul lui Dusan, cat si batalia de la Kosovo Polje devin in secolul XIX doua dintre miturile fondatoare ale ideologiei nationale sarbesti. "Imperiul" lui Dusan, creat prin cuceriri succesive, era un stat multietnic in care coexistau sarbi, bulgari, albanezi, greci. De altfel, Dusan, care se autoproclama "tar" (imparat) - este incoronat in 1346 la Skopje de proaspatul patriarh de Peci -, ia titlul de "imparat al sarbilor si al grecilor". El visa ocuparea Constantinopolului. Constructie efemera, care nu a durat decat 24 de ani si se destrama la moartea fondatorului intr-o multitudine de entitati (24 la un moment dat), ceea ce faciliteaza inaintarea otomanilor in Balcani, acest "imperiu" devine in secolul XIX un simbol national. In imaginarul politic sarbesc, teritoriile controlate de Dusan sunt regiuni "care au apartinut dintotdeauna sarbilor".
Discursul nationalist reinviat cu forta in a doua jumatate a anilor 1980 si folosit de Milosevici in ascensiunea si consolidarea puterii sale este preluat, cu rare exceptii, si de adversarii sai mai moderati si, desigur, cu supralicitare, de cei mai radicali. Astfel, Vuk Draskovici, lider al Partidului Renasterii Sarbesti (SPO), care a candidat la prezidentiale in 1990, revendica pentru Serbia, intr-un discurs din decembrie al acelui an, "toate teritoriile unde se gaseau cimitire sarbesti". In acelasi timp, Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical Sarb (SRR), lansa publicatia Marea Serbie, revista miscarii cetnik, care milita pentru includerea in Serbia nu numai a unor foste teritorii ale lui Dusan (Kosovo si Macedonia), dar si a Voivodinei, Bosniei-Hertegovina si a Slavoniei (fosta provincie militara de frontiera "krajna", astazi in Croatia), regiuni ce se aflau in afara "imperiului" din secolul XIV .
Dar Kosovo Polje?
La Kosovo Polje, in 1389, s-au infruntat o coalitie a crestinilor, grupata in jurul printului sarb Lazar, cu armata sultanului Murad I, care dispunea si el de contingente ale unor vasali crestini (bulgari, greci, albanezi si chiar sarbi). De partea sarbilor s-au aflat bosniaci, unitati din Tara Romaneasca trimise de Mircea cel Batran, dar si albanezi care erau in acea vreme fie catolici, fie ortodocsi. Philippe de Mézières, singurul cronicar francez care pomeneste de aceasta batalie, o plaseaza de altfel prin Albania, "ès parties d’Albanie". Propaganda nationalista transforma batalia de la Kosovo Polje intr-o tragedie exclusiv sarbeasca si intr-un simbol al eroismului poporului sarb si al martiriului sau in fata otomanilor, de unde revendicarea unei revanse peste secole. Recuperarea teritoriului unde avusese loc aceasta batalie devine o misiune sfanta, nationala. Prezenta albanezilor este ocultata si se uita ca cei din Kosovo cad si ei sub dominatia otomana. Pe baza unor surse discutabile - balade populare culese si prelucrate in secolul XIX - se prezinta o istorie mitificata in care, de exemplu, albanezul Kobilik devine eroul sarb Obilici, iar Kraljevici Marko, cazut in tabara otomana, devine un martir al cauzei sarbesti. O legenda spune ca pe locul bataliei, din cauza sangelui varsat, bujorii albi ce acopereau campia au devenit rosii. De aceea, la marea manifestatie organizata de Milosevici in ziua de 28 iunie 1989, pentru aniversarea a 600 de ani de la batalia de la Kosovo Polje, au fost distribuite insigne cu bujori rosii.
Asadar, nationalismul sarbilor este fondat pe comemorarea unei infrangeri.
Este singulara ideea aniversarii unei infrangeri, dar gestul lui Milosevici a fost conceput si inteles ca un semnal: a sosit momentul revansei sarbilor impotriva vicisitudinilor istoriei, in sensul interpretarii acesteia de ideologia ultranationalista. Primul pas fusese deja facut pe 28 martie 1989 prin suprimarea largii autonomii acordate provinciei Kosovo de Constitutia din 1974 (parlament, guvern, administratie, finante, sistem de invatamant propriu). Ceea ce a urmat in Iugoslavia este cunoscut. Milosevici a incercat sa impuna cu forta suprematia Serbiei in cadrul Iugoslaviei sau cel putin sa creeze o Mare Serbie, pastrand denumirea Iugoslavia, din ceea ce putea fi recuperat din fosta federatie. Esecul a fost total, iar costurile imense.
Pentru a ne limita la cazul Kosovo, a carui populatie era compusa in proportie de peste 82% din albanezi, in 1990 a fost instaurata starea de asediu, provincia fiind ocupata de politia si armata sarba. Au urmat arestari masive, functionari, profesori si medici albanezi au fost concediati, scolile albaneze inchise. In fata acestei politici de apartheid, albanezii refuza dictatul de la Belgrad si se organizeaza intr-o societate paralela sub egida lui Ibrahim Rugova, liderul Ligii Democratice din Kosovo (LDK), fondata in decembrie 1989 (200.000 de membri in ianuarie 1990, 800.000 mai tarziu). Gratie unui impozit colectat cu precadere in diaspora, deja numeroasa, din Occident, a fost organizat in 1991 si 1992 un sistem de invatamant paralel. In 1991, parlamentul kosovar reunit clandestin proclama independenta Republicii Kosovo (22 septembrie), confirmata masiv la referendumul organizat tot clandestin intre 26 si 30 septembrie. In acelasi mod, la 24 mai 1992, au loc alegeri legislative si prezidentiale: Rugova este ales presedinte cu o larga majoritate. El va fi reales la 22 martie 1998 cu peste 90% din voturi.
Autoritate incontestabila, adeptul unei rezistente pasnice (el a fost denumit "Gandhi al Balcanilor"), Rugova a incercat constant sa obtina o solutie pe calea tratativelor cu Belgradul si prin implicarea comunitatii internationale. Dar lipsa rezultatelor in fata intransigentei lui Milosevici si exasperarea cauzata de provocarile repetate ale politiei, armatei si formatiilor paramilitare sarbesti au determinat - scopul urmat de sarbi - valuri de refugiati (peste 300.000 pana in 1990), dar si aparitia unei rezistente armate organizata de Armata de Eliberare din Kosovo (UCK). Aparuta se pare in 1993, UCK nu recurge la riposte armate decat in 1996. Acestea se intensifica in 1997 si 1998 si vor fi constant dezavuate de Rugova. Milosevici s-a considerat indreptatit sa lanseze in martie 1998 largi operatiuni militare si sa treaca pe fata la o politica de epurare etnica de mare anvergura: peste un milion de refugiati s-au intors in Kosovo dupa trecerea acestuia, in iunie 1999, sub administratie internationala (Rezolutia 1244 a ONU din 10 iunie 1999).
Ramane intrebarea cum a putut Milosevici sa recurga la o politica din alte vremi, cel putin in Europa constructiei Uniunii Europene?
Da. Si as adauga: cum a putut el sa creada ca va putea goni prin teroare doua milioane de albanezi din Kosovo, fara a provoca reactia internationala? Cum a avut el sprijinul unei bune parti a opiniei publice sarbesti care si astazi se crede profund nedreptatita de declararea independentei Kosovo si nu intelege ca a urmat o politica sinucigasa?
Pentru a raspunde, trebuie cred sa revenim la mitologia istorica si la utilizarea ei excesiva. Discursul nationalist din secolul XIX, construit in buna masura - cum am vazut - pe o rescriere a istoriei, pe o reinventare a trecutului, a contribuit fara indoiala la formarea unei constiinte nationale indispensabile luptei pentru redobandirea independentei, dar a constituit totodata si punctul de plecare pentru derapaje ultranationaliste si sovine. Principalul argument al atitudinii sarbilor fata de Kosovo este cel "istoric", produs al unei interpretari abuzive si distorsionate a istoriei, pornind de la cele doua mituri fondatoare de care am vorbit ("imperiul" lui Dusan si batalia de la Kosovo Polje).
In imaginarul politic sarbesc este larg raspandita opinia unui Kosovo "leagan al natiunii sarbe", "Vechea Serbie", "Tara Sfanta a poporului sarb", "Ierusalimul sarb". Inutil de spus ca primul stat sarbesc, Raska, s-a constituit in 1170 in jurul orasului Ras (ruine langa Novi-Pazar in Sangiak) si ca, de fapt, Kosovo n-a fost cucerit decat in 1190 si ocupat cu intermitenta dupa aceea pana in 1389. Inutil de spus ca sarbii au fost crestinati in secolul al IX-lea de Chiril si Metodiu si ca prima arhiepiscopie a bisericii ortodoxe sarbesti, devenita autocefala in 1219, a fost la Zica. Este adevarat ca in 1250 aceasta este transferata la Peci in Kosovo. Devenita patriarhie in 1346, ea va fi respectata de otomani pana la caderea ultimului stat sarb, Smederevo, in 1459, cand este suprimata autocefalia bisericii sarbe in profitul patriarhului de la Constantinopol. Patriarhatul a fost insa restabilit in 1557 de un mare vizir de sorginte sarba in favoarea fratelui sau ce facuse cariera in ierarhia bisericeasca ortodoxa. Dar in 1767, patriarhul de la Peci decide sa se transfere la Karlovac (Karlowitz) sub protectia Habsburgilor, abandonandu-si majoritatea fidelilor. Restabilita in 1920, patriarhia de la Peci este imediat mutata la Belgrad.
In fine, ultranationalistii sarbi neaga prezenta albanezilor in Kosovo in Evul Mediu si pretind ca acestia nu s-au instalat masiv in provincie decat in secolele XVII si XVIII, profitand de valurile de emigratie a sarbilor spre Imperiul Habsburgic, provocate de stapanirea otomana. Ei sunt deci niste intrusi raliati dusmanului ancestral, ceea ce justifica pe deplin politica de epurare etnica. Inutil de observat ca vinile reale sau presupuse ale albanezilor au avut loc cu secole in urma.
Autorii sarbi pretind ca provincia e locuita majoritar de albanezi abia dupa al doilea razboi mondial.
In lipsa surselor, nu putem sti care era situatia demografica in Evul Mediu. Reamintesc ca prezenta albanezilor langa sarbi la Kosovo Polje arata ca si ei erau decisi sa-si apere pamantul. In timpul lungii dominatii otomane, de peste cinci secole, multi albanezi s-au convertit la islam. Dintre ei, s-au recrutat parte din akingii (cavaleria usoara folosita in avangarda) ale caror centre se aflau la Prizeren si la Vulcetrin. Este posibil ca ei sa fi devenit majoritari in Kosovo in urma "Marii Migratii" din 1690, cand patriarhul, urmat de 37.000 de familii, care se revoltasera la aparitia in regiune a trupelor habsburgice, au preferat sa urmeze retragerea acestora in fata otomanilor si au fost instalati in Voivodina. Au urmat si alte valuri de emigratie de mai mica amploare. Dar miscarea a fost urmata si de albanezi ortodocsi, iar majoritatea sarbilor nu au parasit Kosovo. Ceea ce putem afirma cu certitudine este ca primele estimari cifrate de care dispunem arata ca albanezii erau 58% in 1838 si 65% in 1905. Ei constituiau deci majoritatea absoluta in 1912, cand are loc ocupatia sarbeasca in timpul primului razboi balcanic.
Cand debuteaza proiectul national sarb in secolul XIX?
Miscarea de emancipare nationala a sarbilor incepe cu insurectia din 1804 si va fi constant sprijinita de Rusia. In 1815, otomanii sunt constransi sa accepte aparitia unui principat sarbesc vasal pe un teritoriu limitat in sudul Belgradului. Prin Pacea de la Adrianopol, in 1929, principatul, partial marit, devine autonom, in schimbul unui tribut anual. Participand, ca si Romania, la razboiul ruso-turc din 1877, Serbia obtine in 1878, la Congresul de pace de la Berlin, independenta si practic o dublare a teritoriului. Ea devine limitrofa cu Bulgaria si cu Kosovo. Atunci intervine si primul conflict national, cand albanezii din sudul Serbiei sunt masacrati si expulzati de sarbi. 1878 este si anul in care se constituie, in Kosovo, Liga de la Prizeren, care militeaza pentru recunoasterea natiunii albaneze si obtinerea cel putin a autonomiei ei in cadrul Imperiului Otoman, dar cererile ei sunt ignorate la Congresul de la Berlin. Se cunosc relativ putine lucruri despre miscarea nationala albaneza din Kosovo. In 1880 Liga proclama un "guvern provizoriu al Albaniei" si ia controlul Kosovoului si al Macedoniei de Vest. Nu va putea rezista in fata armatei otomane, ce intervine in 1881. O noua insurectie are loc in 1912, inaintea declansarii primului razboi balcanic, insurectie de care coalizatii nu au tinut seama. Dimpotriva, albanezii au fost tratati, indiferent de confesiunea lor, precum dusmanul declarat, otomanii. Grecii au ocupat sudul Albaniei si sarbii, Kosovo si Macedonia. In ianuarie 1912, Albania isi proclama independenta, dar o treime dintre albanezi au ramas in afara frontierelor noului stat, recunoscut la Conferinta de la Londra, in iulie 1913. Ocuparea sarbeasca a Kosovoului si a Macedoniei a fost acompaniata de masacre si expulzari masive ale albanezilor si turcilor. La fel au procedat de altfel si grecii sau bulgarii in teritoriile pe care le doreau curatate etnic (raportul comisiei de ancheta Carnegie este edificator in aceasta privinta). Se inaugura astfel o politica pe care Milosevici a inteles s-o reia si s-o aplice pe o scara mult mai larga. Deportarile partiale ale albanezilor au continuat in anii 1920, cand a fost intreprinsa o politica de colonizare sarbeasca. Ele au fost reluate in 1945, desi Tito promisese partizanilor albanezi autodeterminarea dupa terminarea razboiului. Cei aproximativ doua milioane de cetateni turci de origine albaneza sunt in majoritate descendentii albanezilor expulzati din Kosovo, Serbia si Macedonia. Cu toate acestea, raportul etnic nu a putut fi schimbat: in 1961, albanezii constituiau 68% din populatie (revenisera practic la proportia din 1905). Datorita unei natalitati superioare, ei erau peste 82% in 1991. Se adaugau sarbii musulmani (goranci): 4%, romii majoritar musulmani: peste 2% si turcii: 1%. Sarbii si muntenegrenii nu reprezentau decat 10%.
Incepand cu 1912, albanezii din Kosovo au fost constant tratati ca cetateni de categoria a doua. Nici Constitutia din 1974 nu le-a acordat statut de republica egala in drepturi cu celelalte componente ale federatiei. Ultima ocazie spre a-i convinge ca locul lor este in Iugoslavia in transformare a fost pierduta in 1989. Din iunie 1999, Kosovo nu mai apartine de facto Serbiei. Dar ea isi pierduse legitimitatea morala asupra acestui teritoriu si a populatiei lui cu mult inainte.
Interviu realizat de Armand Gosu
