Glisarea NATO spre irelevanţă

Nicolae Filipescu | 28.06.2011

Pe aceeași temă

În ultimii zece ani, membrii europeni din NATO şi-au redus bugetele militare cu 15%. În acelaşi interval, Statele Unite şi-au dublat fondurile bugetare pentru forţele armate. Contribuţiile europenilor la NATO au devenit derizorii.

Datoriile statale considerabile, criza financiară din zona euro şi problemele socio-economice nerezolvate îi determină pe europenii din NATO să continue procesul de degradare a cheltuielilor pentru apărare. În perioada Războiului Rece, SUA acopereau 50% din cheltuielile NATO. În prezent, contribuţia americană a ajuns la 75%. S-a ajuns la o situaţie în care Alianţa Atlantică nu mai poate funcţiona fără participarea covârşitoare a SUA. Dar şi Administraţia de la Washington, sub presiunea unui deficit bugetar de peste 14.000 de miliarde de dolari, va fi forţată să-şi reducă fondurile alocate pentru Pentagon.
Dificultăţile financiare din Europa s-au agravat progresiv în ultimii trei ani, ceea ce a pus presiuni mari asupra guvernanţilor respectivi pentru a reduce şi mai mult bugetele militare. Ministrul Apărării american, Robert Gates, a declarat recent că „NATO se confruntă cu o adevărată criză din cauza degradării contribuţiilor aliaţilor europeni şi a reticenţei lor de a utiliza forţa armată“. Chiar şi ţările mai înstărite din Europa precum Franţa, Germania şi Marea Britanie şi-au redus bugetele militare, numărul de soldaţi şi capabilitatea tehnică a forţelor armate.

Germania a renunţat recent la mobilizarea obligatorie. Guvernul de la Berlin a anunţat că intenţionează să disponibilizeze cel puţin 50.000 dintre cei 250.000 de militari din Bundeswehr şi să elimine 9,3 miliarde de euro din cheltuielile pentru apărare în următorii 3 ani. Împreună cu Rusia, China, India şi Brazilia, Germania a refuzat să voteze la ONU în favoarea Rezoluţiei 1973, care a autorizat intervenţia militară NATO în Libia. După deznodământul Războiului Rece, Anglia şi Franţa au fost singurele puteri europene care au alocat mai mult de 2% din produsul intern brut pentru forţele armate.

Recent, Franţa a decis să reducă bugetul pentru apărare cu 3,6 miliarde de euro în următorii doi ani. Guvernul conservator din Marea Britanie, timorat de creşterea datoriilor statale, a inaugurat în 2010 o campanie agresivă de austeritate fiscală. Premierul David Cameron s-a angajat să reducă bugetul militar al Angliei cu 7,5% şi numărul militarilor britanici cu 10% în următorii 3 ani. În 2014, armata ţării va avea cu 40% mai puţine tancuri şi cu 35% mai puţine piese de artilerie grea, ceea ce va degrada capabilitatea Marii Britanii de a participa simultan la operaţii de contrainsurgenţă şi la războaie interstatale. În 1991, în Irak, forţele aeriene britanice au participat cu 20 de escadrile la menţinerea interdicţiei aeriene. Acum, în Libia, pentru aceeaşi misiune, Regatul Unit nu poate contribui cu mai mult de 6 escadrile. Iniţial, guvernele statelor europene din NATO s-au angajat să aloce 2% din PIB pentru apărare. Cu câteva excepţii (Norvegia, Danemarca), europenii nu s-au conformat angajamentelor. Pe când Germania cheltuieşte în scopuri militare în jur de 1,3% din PBI, Italia şi Spania au rămas sub 1%. Consiliul pentru Relaţii cu Străinătatea (Council on Foreign Relations) din Washington a publicat un raport în care afirmă că „Statele Unite vor trebui să desconsidere NATO dacă aliaţii europeni insistă să menţină percepţii diferite de SUA cu privire la ameninţările «din afară» şi dacă ei nu acceptă să participe la intervenţii militare la scară globală împotriva exponenţilor terorismului, a inamicilor existenţi şi potenţiali şi a proliferării de arme de distrugere în masă“.

Din cauza crizei economico-financiare, a datoriior statale acumulate şi a realităţilor globalizării, membrii NATO înţeleg că restrângerea Alianţei este inevitabilă. La insistenţele liderilor de la Washington, Paris şi Londra, în iunie 2011, miniştrii Apărării din statele NATO au decis să reducă drastic structurile de comandă, agenţiile şi comitetele Alianţei Atlantice. Comandamentele forţelor terestre, aeriene şi navale ale NATO vor fi reduse de la 6 la 3. Numărul cartierelor generale, al sediilor şi al statelor majore ale Alianţei va scădea vertiginos. Comandamentele NATO vor disponibiliza 5.000 de persoane din efectivul actual de 13.400. Din cele 400 de comitete din subordinea Alianţei vor continua să funcţioneze mai puţin de 100.

Slăbiciunea militară a europenilor din NATO a devenit evidentă în Afganistan. În urma atacului terorist împotriva SUA din 11 septembrie 2001, statele europene din NATO s-au simţit obligate să participe la războiul anti-taliban din Afganistan, în baza Articolului 5 al Tratatului NATO, care obliga aliaţii să acţioneze militar în comun, atunci când un membru este atacat „din afară“. Având o capabilitate militară jenant de limitată, aliaţii europeni au făcut eforturi financiare, tehnice şi umane „disperate“ ca să menţină în stare relativ funcţională un contigent între 25.000 şi 40.000 de militari în Afganistan. Dar trupele europene au trebuit să se bazeze pe resursele americanilor în probleme de logistică, recunoaştere, informaţii şi coordonare. Zece ani de război în Afganistan au epuizat rezervele de armament şi muniţii ale europenilor şi au decepţionat majoritatea publicului european, care nu a perceput niciodată o ameninţare „existenţială“ din partea talibanilor.

Mediocritatea militarilor europeni a devenit şi mai evidentă în campania NATO împotriva regimului dictatorial al lui Moamar Gaddafi din Libia. În martie 2011, forţele Alianţei Atlantice, cu participarea simbolică a unor ţări arabe şi cu mandat de la ONU şi de la Liga Arabă, au iniţiat bombardamente aeriene în Libia ca să protejeze civilii din oraşele controlate de rebeli împotriva asalturilor armatei libiene loiale dictatorului Gaddafi, ca să prevină importul de armament şi ca să stabilească în Libia o zonă de interdicţie aeriană. În prima săptămână a campaniei, Statele Unite au participat activ la asaltul aerian cu bombe ghidate de lasere şi rachete de croazieră care au afectat apărarea antiaeriană, aeroporturi şi centrele de comandă ale loialiştilor lui Gaddafi. După o săptămână, aşa cum promisese, preşedintele american Barack Obama a transferat „oficial“ intervenţia din Libia sub comanda NATO. În cadrul Alianţei Atlantice, intervenţia militară din Libia nu a fost dezbătută şi nu a fost supusă la vot înainte de iniţierea bombardamentelor. Din cele 28 de state membre NATO, numai jumătate s-au implicat oarecum în campania din Libia. Ceilalţi au refuzat orice participare. Singurele ţări care au acordat susţinere tactică rebelilor libieni au fost SUA, Anglia şi Franţa.

Unii comentatori au avertizat publicul occidental că hotărârea NATO de a interveni militar în Libia a fost neinspirată şi impulsivă, ca în Irak şi Afganistan. În cele din urmă, intervenţia din Libia ar putea fi în defavoarea libienilor, pentru NATO şi pentru Orientul Mijlociu. A devenit clar că membrii europeni ai Alianţei nu au suficiente resurse ca să susţină activitatea militară din Libia. Anglia şi Franţa şi-au epuizat rapid rezervele de bombe ghidate cu laser. Avioanele franceze nu pot folosi bombele cu precizie din arsenalul american. Fără intervenţia unor trupe terestre din străinătate, războiul civil dintre rebeli şi armata libiană a ajuns în impas. În primele 4 luni, intervenţia NATO în Libia a costat în jur de 4 miliarde de dolari. Din cauza lipsei de muniţii, a fondurilor limitate şi a intransigenţei lui Gaddafi, europenii dau semne de oboseală. NATO încearcă să obţină acces la cele 30 de miliarde de dolari ai Băncii Centrale Libiene, sechestraţi în bănci occidentale. Se pare că Gaddafi, având la dispoziţie circa 1.000 de miliarde de dolari în bancnote şi 144 de tone de aur, are suficiente fonduri să-şi recompenseze loialiştii şi mercenarii pentru multă vreme.

Miniştrii Apărării din statele NATO, întruniţi la Bruxelles în iunie 2011, au votat împotriva extinderii ofensivei militare din Libia. Douăzeci de membri au refuzat orice participare la intervenţia militară anti-Gaddafi. Solicitaţi să reintervină direct în acţiunile militare din Libia, americanii au ripostat că ei sunt deja implicaţi în conflicte majore în Irak şi Afganistan. Războiul indecis din Libia a contribuit la creşterea preţului la ţiţei până la 112 dolari pentru un baril. Scumpirea petrolului importat de occidentali ameninţă să deraieze redresarea economică, de altfel destul de firavă, din America şi din Europa. Contrariaţi de lipsa de progres în conflictul cu Gaddafi, liderii occidentali se simt forţaţi să ia în considerare măsuri suplimentare, în speranţa că ele vor forţa înlăturarea dictatorului libian. De exemplu, furnizarea de arme, bani şi consilieri pentru rebeli. Poate chiar şi o invazie terestră cu mercenari sau trupe străine.

Decepţionaţi cumplit de inabilitatea aliaţilor europeni din NATO de a contribui cu resurse pentru Alianţă, unii comentatori americani au sugerat ca Statele Unite să abroge Articolul 5 al Tratatului sau chiar ca SUA să se retragă din NATO. Din fericire, aceşti comentatori nu au sprijin oficial. Părerea multora este că aceşti formatori de opinie intenţionează să pună presiune asupra europenilor ca să-şi restructureze priorităţile de securitate şi să-şi reformeze modul iraţional, fragmentar şi necoordonat în care îşi utilizează cele 300 de miliarde de dolari din bugetele pentru apărare ale statelor europene din NATO. //

Citeste si despre: buget militar, contributii europene, aparare antiaeriana, redresare economica, restructurarea prioritatilor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22