Pe aceeași temă
Republica Chile, 1973. Printr-o lovitura de stat organizata de armata, generalul Augusto Pinochet inlatura de la putere regimul presedintelui marxist Salvador Allende si il inlocuia cu o dictatura militara. In anii urmatori, republica sud-americana, intinsa pe malurile Pacificului de la tropice pana in Tara de Foc, a traversat una dintre cele mai dure si mai controversate perioade din istoria sa. Adeptii transformarii Republicii Chile intr-o noua Cuba, dar si partizanii unei societati chiliene libere si democratice au avut de suferit din plin, ani indelungati, rigorile impuse de regimul de mana forte al generalului Pinochet. Multi chilieni au disparut definitiv in inchisori sau in alte spatii de detentie, iar libertatile si drepturile cetatenesti au fost sistematic incalcate. Nu dorim, de aceea, sa consideram ca dictatura generalului Pinochet a reprezentat pentru Republica Chile unica alternativa viabila in fata dictaturii de tip marxist si castrist care, prin regimul presedintelui Allende, se profila la orizont, cu concursul moral si material venit din partea dictatorului cubanez Fidel Castro si a liderului sovietic Leonid Brejnev, adeptul declarat al doctrinei "suveranitatii limitate". Si totusi…
In 1983, dupa un deceniu de dictatura militara, chilienii au decis ca fusese de ajuns si au iesit in strada sa protesteze. Aparatul represiv s-a pus din nou in functiune, ca si cum nimic nu se schimbase intre timp. Au urmat cativa ani de confruntari, pe muchie de cutit, intre populatie si autoritati. Pus in fata tot mai evidentei opozitii a chilienilor, dar si in fata izbucnirii unui sangeros razboi civil, regimul a realizat ca era depasit de situatie si a admis ca sosise timpul sa faca concesii, restabilind o parte din drepturile si libertatile cetatenesti suprimate odata cu inlaturarea de la putere a socialist-marxistului Allende. Lupta pasnica a chilienilor pentru abolirea dictaturii si-a urmat in chip firesc cursul si a culminat in 1986, cand, in urma votului popular, generalul Augusto Pinochet si-a recunoscut infrangerea si s-a retras in viata privata, fara sa se agate de putere, intr-o maniera careia nu i se poate contesta decenta si chiar eleganta.
Istoria dictaturii militare care a guvernat in Chile intre 1973 si 1986 este un bun prilej pentru reflectie, analize si comparatii. Ea arata, intre altele, ca restaurarea democratiei se poate produce, in anumite circumstante, si pe cai absolut pasnice. Tot astfel s-a intamplat, in a doua jumatate a secolului trecut, in Spania, dupa sfarsitul dictaturii generalissimului Franco, in Grecia, la sfarsitul dictaturii coloneilor, sau in Turcia, atunci cand generalul Kenan Evren a decis sa se retraga de la conducerea statului si sa predea puterea din nou in mainile clasei politice turcesti. Toate aceste tari - Chile, Spania, Grecia si Turcia - au in prezent regimuri democratice consolidate si economii de piata care functioneaza in bune conditii si nici una dintre ele nu a fost silita sa experimenteze "binefacerile" dictaturii proletariatului. Ne putem imagina ca la fel ar fi putut sa se prezinte si situatia postbelica a Romaniei, daca, dupa abolirea regimului militar al lui Antonescu, tara nu ar fi fost silita sa adopte regimul totalitar de tip sovietic.
Pe de alta parte, se poate constata ca mostenirea unei dictaturi de tipul celor mentionate mai sus este infinit mai usor de lichidat decat mostenirea unei dictaturi de tip sovietic. Spania, care a cunoscut vreme de multe decenii dictatura franchista, a putut reveni la democratie, dupa 1975, cu mult mai putine convulsii decat a fost cazul Romaniei (care nici in momentul de fata nu a reusit sa-si lichideze sechelele totalitare de ordin politic, social, economic si moral). Sub regimul presedintelui Salvador Allende, ca urmare a unei politici economice inspirate de conceptia etatista, Chile deja incepuse sa se afunde in marasmul economic de tip sovietic, care dupa 1959 a transformat Cuba, una dintre cele mai infloritoare tari ale Americii Latine, intr-o tara cu economie complet falimentara, incapabila sa asigure mai mult decat subzistenta de azi pe maine a cubanezilor de rand. Ar mai fi trebuit, probabil, ca regimul lui Allende sa arunce masca democratica (asa cum a facut regimul Groza la noi, dupa alegerile falsificate din 1946), sa treaca la colectivizarea fortata a agriculturii, la abolirea proprietatii, la interzicerea partidelor adverse si la crearea omului de tip nou, pentru ca sa se poata vedea cu claritate in ce directie orienteaza tara. Sub dictatura generalului Pinochet, Republica Chile nu a inflorit din punct de vedere economic, cum nici Spania lui Franco nu a reusit sa aiba o economie performanta, dar nici nu s-a afundat intr-un marasm fara iesire. In plus, nici societatea civila chiliana nu a fost distrusa, ci doar tinuta sub control, si nici elitele nu au facut obiectul unei represiuni sistematice, asa cum s-a intamplat in partea noastra de lume.
Nu in ultimul rand, se mai cuvine sa apreciem inca doua lucruri, ambele absolut remarcabile si greu de imaginat intr-un regim totalitar de tip sovietic. Votul chilienilor din 1986 nu a fost falsificat, ci respectat, iar dictatorul a abandonat puterea in mod civilizat, fara ca in urma lui sa se traga vreun foc de arma sau sa curga vreo picatura de sange, cu toate ca avea la dispozitie armata si intreg aparatul represiv.
Daca dictatura generalului Pinochet a fost un nefericit accident al istoriei chiliene din secolul trecut, nu se poate sa nu apreciem totusi, inca o data, maniera in care ea a luat sfarsit. Un sfarsit nu lipsit de o anumita decenta si de o retinere inteleapta, care a scutit republica sud-americana de pe malul Pacificului de cosmarul revenirii la normalitate pe drumul intortocheat si pe sub furcile caudine ale unor framantari sociale si politice violente. Nu este intamplator faptul ca poporul chilian, in ciuda traumei suferite, i-a permis fostului dictator sa-si sfarseasca zilele in patul sau.
