O reformă contestată

Toate guvernele, fie că erau de stânga, fie că erau de dreapta, au clamat sus şi tare că fac reforme pentru a elimina inegalităţile şi a da şanse tuturor: rezultatul a fost exact pe dos, numărul tinerilor proveniţi din mediile populare care ajung în institutele academice de top a scăzut.
 

Au rămas fără ecou la noi reacţiile stârnite de re­forma şcolară iniţiată recent de guvernul francez. Un dezinteres din care n‑avem decât de pierdut, pentru că ar fi fost un prilej să ve­dem, prin comparaţie, ce se în­tâm­plă în grădina noastră. Să amin­tesc, pe scurt, câteva din­tre punctele socotite „ne­vral­gi­ce“ ale reformei. Ea vi­zează, mai întâi, statutul lim­bi­lor clasice (li se mai spune şi „limbi moarte“) în colegiu; a­ces­­tea vor fi trecute, în chip bizar, în categoria lim­bilor re­gio­na­le (?), iar in­tro­ducerea lor în programe devine ale­a­to­rie, fiind la discreţia directorilor de şcoală. Şi limba germană îşi pierde locul privilegiat, iar clasele bilingve vor fi desfiinţate. Limbii fran­ce­ze îi sunt rezervate mai puţine ore de curs, în beneficiul unor „cursuri in­ter­dis­ci­pli­na­re“. Intenţiile guvernului socialist al lui Ma­nuel Valls sunt foarte clare şi au fost ex­pri­ma­te răspicat atât de primul ministru, cât şi de mi­nis­trul Educaţiei, Najat Vallaud-Belkacem: pro­mo­varea principiului egalităţii şi în­lă­tu­ra­rea sechelelor învăţământului „elitist“.

Aceas­tă reformă a colegiului se înscrie într‑un lung şir de reforme care au condus, ine­xo­ra­bil, la degradarea învăţământului francez. Când unii miniştri au încercat să scoată sis­te­mul din inerţie, puternicele sindicate ale pro­fe­so­rilor au blocat procesul, organizând ma­ni­fes­ta­ţii gigantice pe străzile Parisului şi ale prin­ci­palelor oraşe. Nici li­ce­enii nu s-au lăsat mai prejos, mai ales după ce s-au mo­lip­sit de morbul re­vol­tei din mai 1968. Aşa-numitul „pe­dago­gism“ a produs ra­va­gii te­ri­bi­le, prin jargonul pre­tins „şti­in­ţi­fic“ şi prin im­pu­ne­rea cu for­ţa a unor metode fals ino­va­toa­re. Toate gu­ver­ne­le, fie că erau de stânga, fie că erau de dreap­ta, au cla­mat sus şi tare că fac re­for­me pentru a elimina ine­ga­li­tă­ţi­le şi a da şanse tuturor: rezultatul a fost exact pe dos, numărul tinerilor proveniţi din me­di­ile populare care ajung în institutele a­ca­demice de top a scăzut. Valurile succesive de imi­­granţi au creat tot mai serioase probleme şi au dus, iarăşi, la scăderea nivelului. Aşa că, as­­tăzi, familiile care îşi pot permite un efort fi­nan­­ciar îşi dau copiii la şcoli private.

Spu­neam că noua reformă a stârnit reacţii aprin­se. E drept, ea a fost susţinută de unele zia­re stângiste – Le Monde şi Libération –, dar asta era de aşteptat. Altfel, cei care au con­tes­tat reforma sunt, de departe, majoritari. Săp­tămânalul Le Point a publicat un „dosar“ în care a arătat importanţa limbilor clasice şi, în general, a culturii greco-latine, care se află la baza civilizaţiei nostre; limbile clasice nu sunt un „lux“, ci ar trebui să fie o cale de ac­ces la exprimarea logică, precisă şi riguroasă. Re­vis­ta Causeur merge şi mai departe, con­si­de­rând că reforma este o „idee nebunească“. Na­ta­cha Polony, o ziaristă temută pentru ver­va ei polemică, pune punctul pe i: „În rea­li­ta­te, inegalitatea care există în sistemul şcolar fran­cez vine tocmai din abandonarea me­ri­to­cra­ţiei“. Marcaţi de o viziune utilitaristă asu­pra şcolii, reformatorii sacralizează „com­pe­ten­ţe­le“, trecând în plan secund ceea ce a fost vreme îndelungată misiunea şcolii, şi anu­me, transmiterea de cunoştinţe. Să adaug că re­for­ma a provocat şi indignarea unor celebre per­so­nalităţi, cum ar fi istoricul Pierre Nora sau filosoful Alain Finkielkraut. Drept răspuns, doamna ministru Vallaud-Belkacem le-a lipit contestatarilor eticheta de... „pseudo-in­telectuali“!

Tot „pseudo-intelectuali“ vor fi fost şi mem­brii Academiei Franceze care, într-o deplină una­ni­mitate, au dat publicităţii o declaraţie ca­re condamnă reforma în termeni severi. Aca­de­mi­cienii deplâng marginalizarea dis­ci­pli­ne­lor fundamentale în favoarea unor ne­bu­loa­se „tematici interdisciplinare“. Redresarea sis­temului şcolar, se mai spune în text, „va tre­bui să reziste tentaţiei facilităţii, care n-a avut alt rezultat decât agravarea ine­ga­li­tă­ţi­lor. Exigenţa reprezintă principiul fondator al şco­lii republicane şi trebuie să rămână sau să re­de­vină astfel“. În fine, academicienii atrag aten­ţia, în ce priveşte franceza ca obiect de stu­diu, că, pe lângă reducerea numărului de ore, se studiază tot mai puţine texte literare, ceea ce împiedică accesul elevilor la un stră­lucit patrimoniu cultural.

Faţă de atâtea obiecţii, Guvernul Valls a adop­tat, deocamdată, politica struţului. Nu ştim ce se va întâmpla la toamnă, probabil însă că va încerca aplicarea reformei. Mă gândeam, ur­mă­rind aceste dezbateri, la reformele în­vă­ţă­mântului care s-au tot succedat în România ul­ti­melor decenii. Oricum, la noi, de regulă, un ministru anulează ce a făcut bun (dacă a făcut) ministrul de dinaintea lui. Rezultatul? Există o elită şi există o mare masă a me­dio­cri­tă­ţi­lor. Universităţile sunt în goană după stu­denţi, nivelul a scăzut continuu, până şi doc­to­ratul şi-a pierdut prestigiul (dar cum să nu şi-l piardă, dacă şi un prim-ministru îşi ia prin fraudă doctoratul şi nu păţeşte nimic?). Cât despre situaţia limbilor clasice, în speţă a lim­bii latine, mai bine să nu vorbim. E prea trist. Suntem obligaţi să admitem, cum face Ma­rio Vargas Llosa în Civilizaţia spectacolului, că în locul culturii de odinioară s-a instalat, triu­mfător, divertismentul. Întrebarea este da­că trebuie să ne resemnăm cu această si­tuaţie.