Mandatul pe care românii i l-au dat lui Iohannis

Duminică, 21 decembrie, noul președinte își va depune jurământul în parlament și își va prelua „mandatul”. Dar ce este acest „mandate”, dincolo de dimensiunea legal-constituțională? Este o formă de contract cu națiunea, o asumare a unei misiuni care răspunde unui context istoric.

Mandatul unui președinte ales direct e de­par­te de a fi dat numai de suma promisiunilor din campanie. Asta și pentru că șeful de stat are o responsabilitate care depășește cu mult gra­ni­țele părții din societate care l-a ales. Deja sondajele ne ara­tă o societate românească în care optimismul față de vi­i­tor crește, iar partea de Ro­mânie care nu s-a dus la vot privește pozitiv rezultatul pre­zidențialelor. Dacă ar fi să re­zu­măm, mandatul preșe­din­te­lui Iohannis este suma spe­ran­țelor pe care victoria sa le-a suscitat. Înainte de a in­tra mai în detaliu, trebuie să ne oprim asupra dimensiunii copleșitoare a acestei misiuni.

Cum s-a ajuns aici? Putem enumera rapid pa­tru factori importanți. Primul este înlăturarea pericolului reprezentat de un stat pesedizat. Al doilea este sfârșitul președinției Băsescu, sim­țit de mulți ca o eliberare, căci zece ani re­prezintă o perioadă lungă, iar activismul aces­tuia a dus la un fel de oboseală colectivă. Al treilea element este fenomenul revenirii so­cie­tății civile ca actor de presiune, o societate ci­vilă ideologic formatată antisistem. În al pa­tru­lea rând, este chiar factorul Iohannis, pri­mul președinte care nu avea niciun rol politic înainte de 1989, primul care devine pre­șe­din­te înainte de a avea buletin de București, nu în ultimul rând, primul președinte provenit din­tr-o minoritate națională.

Ultimii doi factori sunt esen­țiali pentru a su­blinia natura mandatului pre­ședintelui ve­nit din afara sis­temului. Pru­dența sa în pro­misiuni, pres­tația modestă de la mitinguri sau din aparițiile televizate au limitat efectul aproape ma­gic al întâlnirii în­tre o cerere so­cială de schim­bare și un can­didat care co­respundea ce­re­rii. Abia la tu­rul doi și, mai ales, după afla­rea rezultatelor, a putut fi de­criptată semnificația profundă a acestor ale­geri. Nu puțini au fost aceia care au comparat momentul 16 noiembrie cu cel din decembrie 1989. Simplul fapt că o astfel de comparație a fost făcută ne dă o bună imagine a aș­tep­tă­rii care există.

Prin ponderarea sa, Iohannis poate câștiga timp. Dar normalitatea și modestia de până acum a președintelui ales nu-l vor ajuta să și modereze speranțele care sunt puse în el. În con­secință, dacă nu vrea să devină cea mai mare dezamăgire politică de după 1989, va tre­bui în primul rând să asume speranțele pe care le-a suscitat, în parte, în ciuda prestației sale și în ciuda prestației partidelor care l-au susținut. O astfel de asumare explicită va fi ne­­cesară pentru că are nevoie de această so­cietate pentru a îndeplini mâine măcar o par­te din așteptări.

Acest mâine poate fi peste cinci sau zece ani, dar când se va trage linia, ștacheta va fi foar­te sus, acolo unde a pus-o actualul context, inclusiv combinația între mitul neamțului, pri­marul competent și omul din afara sistemului dâmbovițean. Atunci românii vor privi ce s-a făcut în toate domeniile: de la continuarea luptei anticorupție până la calitatea celor care îi înlocuiesc pe corupții dovediți, de la în­curajarea și liberalizarea acțiunii civice și po­litice până la aflarea adevărului despre Re­voluție, de la eliberarea economiei de sub pre­siunea rețelelor corupte până la calitatea mass-media, de la soarta baroniilor locale până la percepția României în UE. Nu miniștrii sau consilierii populari, ci angajamentul pen­tru schimbare dovedit în politici concrete va pu­tea păstra în mod durabil sprijinul social pentru noul titular de la Cotroceni și pentru partidul care îl susține. Un test în termeni de curaj politic va fi atitudinea față de repornirea schimbărilor în sistemul de educație și față de sectorul sănătății publice. Președintele nu trebuie să se ocupe de micromanagementul re­formelor, dar, dacă acestea nu se bucură de sprijinul său constant, ele vor fi limitate sau blocate.

Deși pare a avea o sarcină copleșitoare, Io­hannis are și avantaje fără precedent. Spri­jinul social este numai unul dintre ele. Altul es­te dat de starea sistemului de partide: noul PNL abia se structurează și este legat prin cor­don ombilical de popularitatea lui Iohannis. PSD este mai măcinat ca niciodată de lupte in­testine. Celelalte formațiuni politice sunt rea­lități fantomatice și nu au electorat pro­priu, în afară de UDMR. Restructurarea sis­te­mului de partide se va face treptat, iar pre­ședintele poate beneficia de asta. În plus, Iohannis moș­tenește de la Băsescu o funcție prezidențială care, dincolo de imaginea de moment, este net întărită atât la nivelul prac­ticii, cât și la cel al atribuțiilor recunoscute de Curtea Cons­ti­tuțională. Excepția este exis­tența spectrului suspendării, dar aceasta nu e plauzibilă decât în cazul unui președinte ne­popular.

Primul test va fi raportarea la guvernare. Aici sunt numai variante dificile, dar rămânerea lui Ponta nu e o opțiune. Un nou Executiv trebuie să aibă culoarea politică legitimată de noua majoritate care s-a exprimat prin vot. Par­lamentarii vor trebui să aleagă între un nou guvern și anticipate. Iohannis nu are de ales, trebuie să răspundă așteptărilor ro­mâ­nilor. Așteptări colective care îl împing pe fos­tul primar al Sibiului pe drumul istoriei, care în­seamnă fie urcarea anevoioasă a muntelui schimbării, fie căderea în prăpastie.