Europa înainte și după referendumul din Marea Britanie

 Faptul că jumătate din locuitorii celei de-a doua puteri economice de pe continent, după Germania, se pronunță pentru părăsirea Uniunii în timp ce cealaltă jumătate sprijină rămînerea, dar fără nici cea mai mică urmă de entuziasm ci în principal din teama de necunoscut, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru cei care ne prezintă proiectul comunitar european drept un fel de minune a zilelor noastre, ceva care atinge perfecțiunea. Realitatea este că demersul inițial, al unui spațiu comun de colaborare economică și politică între entități statale suverane distincte a fost deturnat, în mare parte netransparent, de promotorii ideii unui superstat european, un fel de Statele Unite ale Europei. De ce au dorit asta? Motivele sunt diferite. Unii, animați de un fervent anti-americanism au avut probabil în vedere perspectiva unei eliberări a vechiului continent de sub ceea ce ei numesc "tutela Washingtonului". E un refren cîntat intens la Moscova dar pe care l-am auzit intonat în ultima vreme, într-o manieră mai mult sau mai puțin explicită, și de figuri politice europene de prim rang, de la Jean Claude Junker la Frank-Walter Steinmeier, ministrul de externe al Germaniei, sau Nicolas Sarkozy. Francezii și-au dorit probabil să se sprijine pe UE pentru a-și amplifica o influență politică și economică globală aflată în declin accelerat. Și, bineînțeles, să nu-i uităm pe idealiștii care au imaginat formula utopică a unui om de tip nou, "europeanul", plămădit în laboratoarele UE, deși toate sondajele de opinie indică faptul că numărul locuitorilor de pe continent care își asumă o astfel de identitate este infim.

    Idee unei Europe de vis, prospere, unite, fără frontiere, tolerantă, generoasă, deschisă față de lumea exterioară,  a funcționat foarte bine atîta vreme cît asupra sa nu s-a abătut nici o criză. Pe la începutul anilor 2000 Ivan Krastev spunea frumos, dar inexact după cum s-a văzut mai tîrziu, că "Uniunea Europeană nu are vecini ci doar viitori membri". Începînd însă din 2008-2009, cînd s-a declanșat criza economică, urmată de cele din zona euro și din Ucraina sau de cea a migrației au început să apară contestările și clivajele. Mai întîi cel dintre nordul prosper, riguros în plan instuțional și performant în plan economic și un sud dezordonat, risipitor, gata să cheltuiească generos banii publici în scop electoral (exemplul de manual fiind Grecia). Atunci s-a văzut că toți cei care avertizaseră că introducerea, din rațiuni pur politice, a unei monede unice în țări cu niveluri atît diferite de productivitate și disciplină financiară va duce la crize si bulversări masive au avut dreptate. Numai că și atunci, și ulterior, a prevalat imperativul creării unei Europe "tot mai unite".  A apărut apoi a doua falie, între est și vest, alimentată de perspectivele total diferite în chestiuni precum migrația sau amenințarea rusească.

    De cîte ori apare o criză sau aflăm că avem, de exemplu, probleme de competitivitate, ni se spune imediat de la Bruxelles că soluția este "mai multă Europă". Cum sintagma e suficient de vagă și cum de regulă după enunțul cu pricina nu urmează și demonstrația,  utilizarea acesteia nu incumbă și responsabilități precise. Însă, privind lucrurile din afară se văd două tendințe importante atunci cînd ne referim la Bruxelles. Prima e încercarea de a fixa un soi de "normativ" de comportament european, în binecunoscutul spirit al "corectitudinii politice", care stipulează maniera în care trebuie văzute lucrurile, în acord cu viziunea bruxelleză. De pildă, ca să luptăm cu schimbările climatice ar trebui renunțat la toastere, ceea ce, în paranteză fie spus i-a evervat cumplit pe britanici și a fost explotat imediat de partizanii Brexit-ului care s-au plîns că UE vrea să reglementeze totul ("from borders to breakfast", de la granițe la micul dejun!).

    Al doilea lucru care a enervat este maniera în care unii oficiali de la Bruxelles și-au arogat dreptul de a vorbi în numele tuturor statelor membre din Uniune deși ei nu sunt decît reprezentanții unei structuri operative a UE care nu ar trebui să se amestece în chestiuni care depășesc oricum aria de competență a acesteia. De asta este acuzat mai ales Jean Claude Junker care a decis să ne spună cum să procedăm în cazul migrației sau, mai nou, cum să ne raportăm la Rusia (evident, fără să ne împiedicăm de părerile americanilor). Și a făcut asta ignorînd nu doar sensibilitățile ci chiar temerile profunde ale unor state de la granița de est a UE, țările baltice, Polonia, România, care sunt extrem de preocupate de comportamentul agresiv al Moscovei.

    Vor putea continua lucururile în același fel și de acum înainte? Probabil că nu. Vor exista aproape sigur de acum înainte mult mai multe reacții critice în interiorul UE față de inițative majore luate într-un grup restrîns. S-ar putea să asistăm chiar la unele conflicte mai seriose. Rebeliunea fățișă a Marii Britanii va schimba probabil oricum regulile jocului, indiferent de rezultatul referendumului.