30 de ani de impunitate

De ce credeți că a venit Gelu Voican Voiculescu pe 21 decembrie în Piața Universității? Ca să aniverseze cei 30 de ani de la celălalt 21 decembrie, din respect față de morții din acele zile, ca să le aducă omagiul său de „călău”, cum i-a denumit președintele Iohannis pe cei rămași nepedepsiți de minunata noastră justiție pentru crimele de la Revoluție? Să fim serioși! A venit tocmai pentru că se crede intangibil, pentru a ne arunca în față această convingere: beneficiază de impunitate. Nu și-a imaginat vreun moment că i se poate întâmpla ceva, că, iată, se va găsi cineva să-i dea cu o cârjă în cap și că va pleca de acolo plin de sânge în huiduielile mulțimii. Mihai Șora are dreptate: „Când Justiția e șchioapă, cum să nu apară câte-o cârjă care caută s-o țină dreaptă? Un om cu sânge pe mâini a primit o cârjă-n cap: cârja celor 30 de ani de așteptare exasperată”. Deunăzi, Iliescu scria pe blog că „este momentul să încetăm să căutăm vinovați în orice situație în care e nevoie de soluții”. Adică, să lăsăm baltă și puținul care s-a făcut. Să stăm, vorba dictatorului ale cărui idealuri le-am „întinat” în Decembrie 1989, „liniștiți la locurili noastre”. Întrebarea e de ce am ajuns să înlocuim justiția cu o biată cârjă și „călăii” să ne râdă în nas și după 30 de ani? Cum să justificăm în fața tinerilor, în special a celor din generația Millenium, că încă nu știm „cine-a tras în noi după 16-22” și că nu avem niciun „vinovat pentru sângele vărsat”? Nu avem cum.

Perioada de început, cea a anilor ’90, are o explicație simplă: cei care au pus mâna pe putere, FSN, Iliescu și Securitatea, au avut interesul direct ca adevărul să fie îngropat sub un munte de manipulare și minciună. A fost perioada ștergerii urmelor. Dosarele deschise au fost pur formale, praf în ochi. Din 1995, când, incredibil, dar adevărat, sunt scoși de sub urmărire penală soții Ceaușescu împușcați în 25 decembrie 1990 și îngropați la Ghencea, și până în 2004, adică vreme de nouă ani, subiectul a fost învăluit în tăcere. Perioadă în care pe la putere trecuse însă și Convenția Democratică din România (CDR), al cărei pilon a fost format din PNȚCD și Emil Constantinescu, veniți pe valul anticomunist. Cum a fost posibil ca țărăniștii și liberalii, ale căror sedii de partid au fost devalizate de mineri și muncitori (Corneliu Coposu a fost scos cu TAB-ul de Petre Roman din sediul PNȚCD, pentru a-l salva din mâna bandelor de muncitori), să nu facă absolut nimic pentru pedepsirea vinovaților pentru cei 1. 104 morți și cei 3.321 de răniți de la Revoluție, sau să impună în parlament (unde aveau majoritatea) legea lustrației, rămâne de neînțeles. Este epoca stagnării, pe care șeful Parchetelor Militare, procurorul Dan Voinea, o explică prin „ordinul dat, explicit, de către generalul Degeratu (numit de Constantinescu la șefia Marelui Stat Major în 1997, n.r.), către toți militarii statului român, de a nu se prezenta la audierile din dosarul „Revoluției”. Revenirea la putere, în 2000, a lui Ion Iliescu pune din nou surdină dosarului, ba, mai mult, generalii Stănculescu și Chițac sunt puși în libertate prin ordonanța semnată de procurorul general de la acea vreme, Tănase Joița.

Dosarul Revoluției este reluat de abia în 2004, sub guvernarea Tăriceanu, când procurorul militar Dan Voinea îi pune sub urmărire penală pe Ion Iliescu și Voican Voiculescu, după o serie de audieri-maraton. Dar dosarul are vicii de fond, printre care și acuza de „genocid, care n-ar fi rezistat în instanță, iar peste trei ani Laura Codruța Kovesi dă o ordonanță prin care infirmă urmărirea penală a lui Iliescu.

În 2009, Curtea de la Strasbourg sancționează pentru prima dată România pentru tergiversarea anchetei, România fiind obligată să-şi stabilească un calendar pentru soluționarea dosarului. Mai trec șase ani, iar în noiembrie 2015, dosarul e clasat. Motivul? Pentru unele infracțiuni s-a împlinit termenul de prescripție, exista autoritate de lucru judecat, faptele nu există sau nu sunt prevăzute de legea penală, a intervenit amnistia. Totuși, în 2016, dosarul este redeschis, iar procurorii militari dispun extinderea urmăririi penale in rem pentru infracțiuni contra umanității. Trei ani mai târziu, în 9 aprilie 2019, dosarul este trimis în instanță de către procurorul general Augustin Lazăr, care își cere public scuze pentru durata excesivă a anchetei penale - 30 de ani.

Scandalul însă reîncepe: doar trei inculpați- Iliescu, Voican Voiculescu și generalul (rtr.) Rus Iosif - fost șef al Aviației Militare. Istorici și revoluționari pe bună dreptate strigă la unison că e revoltător ca Securitatea să fie exonerată. Problema e că ei cer returnarea dosarului la Parchet și refacerea lui. Ceea ce nu este exclus să se întâmple, dacă ne uităm la soarta întrucâtva similară a celuilalt mare dosar: Mineriada. A fost trimis în judecată în iunie 2017, cu 13 inculpați, în frunte cu Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu, a stat doi ani la Camera preliminară, unde rechizitoriul a fost considerat nul în întregime. Altfel spus, trebuie reluat de la zero. Cine credeți că a jubilat? Pe lângă inculpați, liderul Asociației 21 Decembrie, Teodor Mărieș, cel care obținuse la CEDO condamnarea României pentru mineriadă. Întortocheate sunt căile Domnului! Acum, insistă pentru retrimiterea la Parchet a dosarului Revoluției. De ce nu se poate face un dosar distinct, în care să fie inculpați securiștii, iar cel cu Iliescu să meargă înainte? Nu știu. Dar dacă ne uităm în spate, refacerea acestor dosare va dura încă vreo 5-10 ani.

Au dreptate Iliescu și Voican Voiculescu să considere că beneficiază de impunitate și să ne sfideze după 30 de ani? Au. Și la aniversarea a 35 de ani, „călăii” tot nepedepsiți vor fi. Dacă vor mai fi în viață și nu-și vor fi primit pedeapsa divină. //