Dacă există curaj...

Plagiatul universitar reprezintă o plagă a sistemului academic românesc; desigur, el este numai vârful ghețarului în marea de impostură de care suntem înconjurați. Este însă un vârf foarte vizibil, lesne de detectat, ideal pentru a se porni de aici procesul de reducere semnificativă a imposturii.

Noul ministru al Educației, d-l Adrian Curaj, a di­zol­vat Comisia de Etică a ministerului, com­pro­misă total în urma scandalurilor Ponta & Oprea; în plus, a anunțat anumite schimbări de esență în cazul organismelor care pot retrage un titlu aca­demic. Nu știu, în momentul când scriu aceste rân­duri, despre ce schimbări va fi vorba. Pe mo­ment, pot face însă următoarele comentarii.

Dacă dizolvarea Comisiei reprezintă un prim pas pozitiv, faptul că d-l Petre Tobă, ministrul de In­terne, a rămas neclintit pe post, în pofida do­ve­zilor că circa două treimi din lucrarea sa de doc­torat este confecționată prin copy-paste, re­pre­zintă o bilă neagră. Așa cum au mai spus-o și alții, dar este necesar s-o repetăm fără încetare: ajunge o jumătate de oră pentru ca orice știutor de carte să constate identitatea a numeroase pasaje din „opera“ d-lui Tobă cu a surselor sale, publicate pe Internet de Emilia Șercan, cât și absența semnelor citării. Nu este nevoie de nicio comisie savantă în acest caz flagrant, așa cum au fost și cazurile Pon­ta, Oprea & Co. Primul ministru poate să-i ceară demisia lui Petre Tobă, alias „Apud Tobă“, sau să-l demită, dacă acesta întârzie sau refuză. Deo­cam­dată n-a făcut-o. Sperăm totuși să nu rămânem cu praful de pe tobă.

Bineînțeles că, indiferent de soarta politică a mi­nis­trului de Interne, Guvernul Cioloș are datoria să meargă mai departe. Plagiatul universitar re­pre­zintă o plagă a sistemului academic românesc; de­sigur, el este numai vârful ghețarului în marea de impostură de care suntem înconjurați. Este însă un vârf foarte vizibil, lesne de detectat, ideal pen­tru a se porni de aici procesul de reducere sem­ni­fi­cativă a imposturii. Trebuie deci acționat de ur­gen­ță, mai ales că aici nu este nevoie de fonduri su­pli­mentare și investiții, ca în sănătate sau drumuri.

Ar trebui, cred eu, mai întâi, desființată prin or­do­nanță de urgență diferența de tratament aplicată oamenilor de rând și demnitarilor în materie de titluri academice, inclusiv doctorat. Este absolut nelegitim și neconstituțional ca acuzația de plagiat adusă unui ministru să fie discutată de o comisie a ministerului – deci dependentă politic –, în timp ce aceeași acuzație adusă unui cetățean oarecare să fie analizată de comisiile de etică ale uni­ver­si­tăților care au dat doctoratul. Comisia ministerului nu ar mai trebui să aibă astfel de atribuții. Și, pentru ca principiul simetriei să funcționeze pe de­plin, comisiile de etică ale universităților ar tre­bui prin lege să aibă în componența lor – la fel ca și comisiile de doctorat în acest moment – și spe­cia­liști din alte universități și centre universitare, iar prezentarea cazului înaintea comisiei – din nou, la fel ca în cazul susținerii doctoratului – ar trebui să fie publică, iar cel acuzat de plagiat să poată răspunde la întrebări.

Apoi, ar fi necesar, în conformitate de altfel cu principiul legii lui Funeriu, încă în vigoare, să fie triate cu atenție universitățile care au dreptul să acor­de doctorate. În niciun caz instituții precum Universitatea de Apărare nu cred că ar trebui să aibă acest drept. De asemenea, e necesar să fie des­fiin­țate școlile doctorale unde se constată existența de plagiate în serie. În plus, ar trebui retras dreptul de a mai con­duce doctorate profesorilor ca­re au acor­dat mai multe doctorate anu­late pen­tru plagiat.

O verificare din oficiu a autenticității tezelor susținute în anii trecuți ar fi, desigur, binevenită; practic, ea ar fi des­­tul de oneroasă. Un lucru însă se poa­te face fără prea mare efort: pu­bli­carea pe un site oficial al Ministerului Educației a tuturor tezelor de doc­to­rat, cel puțin din ultimii 15 ani, astfel încât oricine să aibă posibilitatea de a le compara și, eventual, contesta.

Iată câteva lucruri simple și pe care un guvern hotărât le-ar putea rezolva foarte repede. Eliminarea cazurilor fla­grante și scandaloase ar arăta că ne pu­tem mișca înainte și că vorbele fru­moase nu sunt chiar fără acoperire. Și profesorii, și doctoranzii ar deveni ce­va mai responsabili și mai exigenți, iar politicienii poate s-ar mai gândi de două ori, atunci când ar recurge la con­fecționarea unor teze de doctorat furate, pentru ca să se împăuneze cu niște titluri.

Repet, nu susțin că în acest fel s-ar pu­ne capăt imposturii universitare în sens mai larg: există numeroase teze de doctorat care, fără a fi plagiate ordinare, nu sunt decât compilații ori as­cund erori mari și nu ar trebui premiate cu un titlu. Dar aici pro­ble­mele se complică mult. Unii lasă im­pre­sia că eliminarea plagiatelor copy-paste nu va rezolva aproape nimic și că, oricum, mediul universitar ro­mâ­nesc este într-atât de bolnav, încât nu-i nimic de făcut. Alții merg chiar mai departe: a arăta cu degetul spre anumiți demnitari-plagiatori, zic ei, este chiar nelegitim, deoarece aproape toți suntem niște impostori într-un fel sau altul. (Era poziția d-nei Alina Mungiu-Pippidi în 2012, vezi Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Hu­ma­ni­tas, București, 2013, p. 250.) Nu sunt de­loc de acord. A amesteca în aceeași pă­lărie plagiatele, compilațiile fără ori­ginalitate, lucrările mediocre, dar to­tuși nefurate reprezintă un sofism vul­gar. Iar a insista că răul e prea adânc pentru a mai putea fi excizat nu-i de­cât rețeta tipică a imobilismului, care nu convine decât celor pentru care respectivul rău e, de fapt, un bine.

Pe scurt, printre atâtea lucruri dificile care ar trebui realizate pentru a duce lucrurile mai departe în societate, depistarea și penalizarea plagiatelor uni­versitare constituie o problemă des­tul de simplă – dacă există voință și cu­raj. Dacă.