Pierderea feței

Andrei Cornea 02.02.2016

De același autor

Toți cei arestați de DNA tind să-și acopere fața dinaintea camerelor de luat vederi. Cum ți-ai putea prezenta obrazul „fără față“ înaintea celor care te cunosc ca fiind mare și tare, înaintea celor care până în urmă cu câteva ore tremurau dinaintea ta, îți cerșeau bunăvoința, te adulau?

 

Gabriel Liiceanu a publicat recent un frumos eseu, Scurtă meditație pe marginea lui „sunt ne­vi­no­vat“, referindu-se la monotonele și aproape ge­ne­ralele neasumări ale vinovăției din partea mă­ri­mi­lor duse la închisoare de DNA, din ultimii ani. Fi­lo­soful detecta, pe bună dreptate, o carență mo­ra­lă fundamentală nu doar a celor în cauză, dar și a societății în ansamblu: „O societate în care pe­deapsa e percepută mereu ca nedreaptă și din ca­re căința a dispărut este grav avariată“. Așa es­te, dar aș vrea să completez cu ceea ce mi se pa­re a fi un detaliu semnificativ la fenomenul „sunt nevinovat“.

 

Ați observat, desigur, că toți cei arestați de DNA (miniștri, senatori, judecători, oameni de afaceri, primari și ce-or mai fi) tind să-și acopere fața dinaintea camerelor de luat vederi. Cu poala hai­nei, cu un ziar, cu o pălărie, cu un fular, cu pal­mele goale, cu orice la îndemână – gestul aco­peririi feței e general și monoton. De ce o fac? Identitatea lor doar e cunoscută și figura lor apare pe toate ecranele. Fiindcă, cred eu, în concepția lor ei „și-au pierdut fața“ ori „nu mai au față“ ca să o arate publicului. Cum ți-ai putea prezenta obra­zul „fără față“ înaintea celor care te cunosc ca fiind mare și tare, înaintea celor care până în urmă cu câteva ore tremurau dinaintea ta, îți cer­șeau bunăvoința, te adulau? Dacă n-ar fi pălăria sau geaca protective, ar trebui să înfrunți virtual privirea inchizitivă și răutăcioasă a foștilor clienți sau a rivalilor; ar trebui ca ei să te vadă des­co­pe­rit, „fără față“, cu obrazul rămas gol, descompus de frică, în timp ce ești mânat de jandarmi. Un barosan, un mahăr, coșcogeamitea ministrul, pri­marul, brusc deposedați de „față“ – ce rușine pen­tru ei! Și atunci ei și-acoperă, pudic, nuditatea obrazului căruia „ăia i-au luat fața“.

 

Ajungem astfel la legătura dintre „sunt ne­vi­no­vat“ (cu corolarul evidențiat de G. Liiceanu, că în­totdeauna vinovat e altcineva) și „pierderea fe­ței“. Omul, într-adevăr, își acoperă chipul fiindcă îi e rușine, dar nu rușine de fapta rea comisă, căci în acest caz s-ar simți vinovat. Atunci el ar con­si­dera că-i de datoria lui „să se arate la față“, nu ascunzându-se, ci arătând spre sine și cerând ier­tare publicului, ca ritual expiatoriu. Nu, lui îi e ru­șine numai că a fost prins, înșfăcat, că l-au legat poterele. A fost un nătărău, cu alte cuvinte. De aceas­tă prostie îi este acum rușine înaintea fa­mi­liei, a celor din clanul său, a rivalilor, a egalilor – din cauza ei nu „face față“, fiindcă acum nu mai are „fața“ lui, ci „are față“ de prost. Adică s-a fă­cut de râs.

 

Marele clasicist E.R. Dodds distingea în celebra lui carte Grecii și iraționalul între „societăți ale ru­și­nii“ și „societăți ale vinei“. El arăta felul în care civilizația greacă a evoluat de la o societate a rușinii în epoca ho­me­ri­că la o societate precumpănitor a vinei în epoca clasică. Bi­ne­în­țeles că creștinismul, mai ales în țările din nordul și vestul Eu­ro­pei, a intensificat în continuare sentimentul vinei, dar în Balcani și în sudul Europei „societatea rușinii“, chiar dacă în defensivă, per­sistă în bună măsură până azi. Or, în societatea rușinii, marea diz­grație este să te faci de râs înaintea alor tăi și printre egali, adică exact ceea ce numim „a pierde fața“. Faptul că ai jefuit la drumul ma­re în afara clanului nu-i o faptă rea, ba chiar e pozitivă, fiind odinioară cântată de poeți, precum Homer, și nu există motiv pen­tru a avea mustrări de conștiință. Dar a te fi lăsat prins, încătușat ca unul din „prostime“, umilit înaintea ochiului necruțător al clienților, egalilor și rivalilor, iată supremul rău.

 

Dificultatea majoră în demantelarea corupției sistemice la noi nu stă doar în faptul că o serie de inși potenți politic și economic țin, cultural vorbind, de o arhaică și revolută „societate a rușinii“ – ce­ea ce îi face imuni la căință –, ci și că o parte destul de importantă a publicului românesc încă aderă, fie și parțial, la aceste valori. Dovadă, preocuparea obsesivă a românilor obișnuiți pentru „ima­gine“, fie că este vorba de „imaginea României“, de „imaginea ur­bei“, dar și de propria imagine, lăbărțată adesea extensiv, în de­tri­mentul conținutului real. Până și în chestiunea evitării cacofoniilor, la noi contează decisiv imaginea, așa cum a demonstrat strălucit Szilágyi Sándor, tot pe Contributors: „Cu cât e mai mare prestigiul categoriei de oameni la care se referă cuvântul [precedat de ca, respectiv de ca și], spune el, cu atât mai mare va fi proporţia for­melor cu ca şi“. Așadar, spre a evita cacofonia, observă lingvistul, spui greșit aproape mereu „ca și cărturar“, dar, mai niciodată, la fel de greșit, „ca și curvar“! De ce? Vezi bine, ca să nu te faci de râs printre oamenii fini, să nu zică lumea că ești prost și, Doamne fe­rește, să-ți „pierzi fața“!

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22