Coen Stork și rescrierea istoriei recente

L-am cunoscut mai bine abia în 1999, când, ieșit la pensie din serviciul di­plo­matic, era foarte prezent la București. Cris­tian Preda și Florin Țurcanu mă che­ma­se­ră la o discuție cu ambasadorul Stork, pe mar­gi­nea unui vii­tor institut de istorie recentă. Acest proiect pă­rea atât de in­teresant, încât în 2002 am decis să mă în­torc în Ro­mânia, pentru a mă alătura echi­pei Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), care între timp fusese înființat și era condus pe atunci de profesorul Andrei Pippidi.

Deși se scursese mai bine de un deceniu de la prăbușirea regimului comunist, la în­ceputul anilor 2000, istoria re­cen­tă a Ro­mâniei era încă plină de tabuuri. Accesul la sur­sele istorice de la Arhivele Naționale era strict controlat, primeau documente cu adevărat importante într-o sală spe­cia­lă doar istoricii agreați politic, dintre cei care cola­boraseră cu Securitatea sau care aveau relații în sistem. Re­lații foarte sus, de altfel. Pentru ceilalți, fondurile de do­­cu­mente nici nu existau. De asemenea, „nu exista Ho­locaust“, iar cei care îndrăzneau să conteste această axio­mă erau victima unor ciomăgari profesioniști din presă sau chiar din mediul istoricilor. Sigur că lu­crurile, între timp, au evoluat mult. Au func­ționat două comisii prezi­den­țiale, pen­tru Holocaust și pentru Crimele regimului comunist, astăzi se predau cursuri op­ționale pentru elevii de liceu, ceea ce, cu mai puțin de două decenii în urmă, ar fi fost de neimaginat.

Coen Stork la Zilele Olandeze de la Cluj în mai 2017. A fost ultima sa vizită în România.

Poate cea mai importantă direcție de cer­cetare a IRIR a fost istoria Securității, su­biect extrem de sensibil, în 2002-2004. Și din cauza simbiozei dintre PSD și fosta Se­curitate, dar și a absenței oricăror re­for­me serioase care să conducă la ruperea cor­donului ombilical care lega Se­cu­ritatea de serviciile secrete actuale din România. Ori­ce document care proba prezența se­cu­riștilor în politică și în fruntea unor insti­tuții, orice mărturie care confirma teza continuității Securității stârnea invariabil scandal, pentru că, în acel moment, gu­vernul condus de Adrian Năstase trebuia să promoveze minime reforme, în con­di­țiile intrării României în NATO și ne­go­cierilor pentru ade­rarea la UE. Așa se face că, la un moment dat, gu­vernul a trecut la presiuni și amenințări la adresa IRIR și a cer­ce­tătorilor care lucrau acolo.

Doar protecția unor ambasade străine, în pri­mul rând a ce­­lei olandeze, grație lui Co­en Stork, a mai calmat din ze­lul securistic al serviciilor secrete. Până la urmă, pre­siu­nea a fost atât de mare, încât, în 2004, îna­intea ale­ge­ri­lor, gu­ver­nul PSD a reușit să dezamorseze parțial bomba IRIR.

Dar ce este mai important, temele în jurul că­rora s-a con­centrat activitatea IRIR din acei câțiva ani de activitate au avansat în dezbaterea publică și au devenit parte a pa­radigmei istoriografice de astăzi. La aceasta, Coen Stork, prin insistența cu ca­re a promovat acel program pentru care a obținut finanțare MATRA, convingând au­toritățile olandeze să sponsorizeze un ins­titut de istorie recentă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată, a jucat un rol im­por­tant în modelarea câmpului istoriografic din România. Și a repurtat acest succes, fără ca să fie istoric și fără să scrie vreo pa­gină de narațiune istorică.

Până în ultima clipă, Coen Stork și-a păs­trat interesul viu pentru România. În pri­măvara acestui an a mai venit o dată, fără să știe că este pentru ultima dată, pentru o conferință la Cluj, oraș de care-l leagă amin­tirea Doinei Cornea, pe care o vizita cu încăpățânare, spre disperarea Securi­tă­ții, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceau­șescu.