De același autor
L-am cunoscut mai bine abia în 1999, când, ieșit la pensie din serviciul diplomatic, era foarte prezent la București. Cristian Preda și Florin Țurcanu mă chemaseră la o discuție cu ambasadorul Stork, pe marginea unui viitor institut de istorie recentă. Acest proiect părea atât de interesant, încât în 2002 am decis să mă întorc în România, pentru a mă alătura echipei Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), care între timp fusese înființat și era condus pe atunci de profesorul Andrei Pippidi.
Deși se scursese mai bine de un deceniu de la prăbușirea regimului comunist, la începutul anilor 2000, istoria recentă a României era încă plină de tabuuri. Accesul la sursele istorice de la Arhivele Naționale era strict controlat, primeau documente cu adevărat importante într-o sală specială doar istoricii agreați politic, dintre cei care colaboraseră cu Securitatea sau care aveau relații în sistem. Relații foarte sus, de altfel. Pentru ceilalți, fondurile de documente nici nu existau. De asemenea, „nu exista Holocaust“, iar cei care îndrăzneau să conteste această axiomă erau victima unor ciomăgari profesioniști din presă sau chiar din mediul istoricilor. Sigur că lucrurile, între timp, au evoluat mult. Au funcționat două comisii prezidențiale, pentru Holocaust și pentru Crimele regimului comunist, astăzi se predau cursuri opționale pentru elevii de liceu, ceea ce, cu mai puțin de două decenii în urmă, ar fi fost de neimaginat.
Coen Stork la Zilele Olandeze de la Cluj în mai 2017. A fost ultima sa vizită în România.
Poate cea mai importantă direcție de cercetare a IRIR a fost istoria Securității, subiect extrem de sensibil, în 2002-2004. Și din cauza simbiozei dintre PSD și fosta Securitate, dar și a absenței oricăror reforme serioase care să conducă la ruperea cordonului ombilical care lega Securitatea de serviciile secrete actuale din România. Orice document care proba prezența securiștilor în politică și în fruntea unor instituții, orice mărturie care confirma teza continuității Securității stârnea invariabil scandal, pentru că, în acel moment, guvernul condus de Adrian Năstase trebuia să promoveze minime reforme, în condițiile intrării României în NATO și negocierilor pentru aderarea la UE. Așa se face că, la un moment dat, guvernul a trecut la presiuni și amenințări la adresa IRIR și a cercetătorilor care lucrau acolo.
Doar protecția unor ambasade străine, în primul rând a celei olandeze, grație lui Coen Stork, a mai calmat din zelul securistic al serviciilor secrete. Până la urmă, presiunea a fost atât de mare, încât, în 2004, înaintea alegerilor, guvernul PSD a reușit să dezamorseze parțial bomba IRIR.
Dar ce este mai important, temele în jurul cărora s-a concentrat activitatea IRIR din acei câțiva ani de activitate au avansat în dezbaterea publică și au devenit parte a paradigmei istoriografice de astăzi. La aceasta, Coen Stork, prin insistența cu care a promovat acel program pentru care a obținut finanțare MATRA, convingând autoritățile olandeze să sponsorizeze un institut de istorie recentă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată, a jucat un rol important în modelarea câmpului istoriografic din România. Și a repurtat acest succes, fără ca să fie istoric și fără să scrie vreo pagină de narațiune istorică.
Până în ultima clipă, Coen Stork și-a păstrat interesul viu pentru România. În primăvara acestui an a mai venit o dată, fără să știe că este pentru ultima dată, pentru o conferință la Cluj, oraș de care-l leagă amintirea Doinei Cornea, pe care o vizita cu încăpățânare, spre disperarea Securității, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu.
