De același autor
România are prostul obicei să rateze diverse oportunități. După căderea comunismului, am ratat șansa să eliminăm structurile de putere comuniste, permițând unor foști nomenclaturiști să preia controlul asupra unor părți din economie și politică. Mineriadele și conflictele interetnice din anii ‘90 au dat fiori multora prin țările din Vest, punând o frână bruscă integrării cu Occidentul și investițiilor străine.
Din fericire, populația a rămas pro-occidentală, astfel că lupta dintre forțele modernizatoare – în general parte din societatea civilă – și reacționarii din politică și structurile de forță a fost câștigată de primii: România este membră UE, NATO, stă la masa care trebuie.
Dar victoria asta a venit mai târziu decât trebuia și a fost parțial determinată de luptele dintre diferiți „foști”, precum și de convingerea lor că se vor putea adapta la Europa pe modelul „zicem ca ei, facem ca noi”. Un cunoscut exemplu este înființarea Parchetului Național Anticorupție prin OUG în guvernarea Năstase. Convingerea momentului pare să fi fost că-i putem păcăli pe europeni și că PNA va da bine pe foaie, dar nu va face mare lucru[1].
PNA s-a transformat în DNA și a început să facă treabă atunci când Traian Băsescu a vrut să dea ceva electoratului, căruia îi promisese că îi va pedepsi pe corupţi cu ţepe în Piaţa Victoriei. Atât din motive
populiste, cât și pentru că europenii deja mârâiau la PNA-ul făcut de formă, Băsescu a numit un ministru al Justiției care nu era om de partid – Monica Macovei.
Fără a fi perfectă, după reforma Macovei, DNA a reușit să facă dosare serioase și a devenit un exemplu de bune practici în Europa. Între timp, media afiliată fostei nomenclaturi a derulat campanii ample de dezinformare și atacuri asupra justiției – Antena3, fondată de Dan Voiculescu, infractor și fost colaborator al Securității, era vârful de lance.
În această perioadă se formează teoria falsă prin care anticorupția ar fi fost doar un pretext pentru sabotarea afaceriștilor români în favoarea companiilor străine, ceea ce a dus ulterior la formarea activiștilor anti-anticorupție (de unde provine celebra Oana Lovin – fata cu sparanghel, acum mare jurnalistă la Metropola TV, televiziunea lui Pandele).
După câțiva ani de funcționare, DNA a fost și ea legată de mâini și de picioare, cu largul aport al politicienilor și al media, marcând o altă oportunitate ratată.
O oportunitate ratată a fost și candidatura Monicăi Macovei la prezidențiale, în 2014. Ca să ne amintim de impactul ei în România, să menționăm câteva citate din presa internațională: „Un erou care a transformat România din una dintre cele mai corupte părți ale Europei în unul dintre cei mai credibili candidați pentru aderarea la UE” (Financial Times, 2006); „Niciun politician nu este atât de detestat de clicile corupte, de puciștii la costum și de către Securitate ca Monica Macovei” (Sonntagszeitung, 2012); „Cerberul drepturilor omului” (Le Monde, 2013).
Media românească afiliată politic și interesele politicienilor au reușit și în acest caz să impună în conștiința colectivă o imagine complet falsă a dnei Macovei în beneficiul unor rețele transpartinice.
***
Dacă tot facem un scurt istoric al ocaziilor ratate, putem menționa și Uniunea pentru Reconstrucția României (URR), fondată în anul 2000 de un grup de intelectuali și antreprenori dezamăgiți de oferta politică a momentului. N-a fost să fie, partidul nu și-a găsit susținere, a devenit rapid istorie.
Partidul M10, fondat de Monica Macovei, a fost o altă încercare ratată de coalizare a reformiștilor, care n-a reușit să convingă în alegeri și a sucombat rapid.
Ghinionul a părut să se oprească în 2016, când Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) a reușit să obțină rezultate foarte bune și ulterior s-a transformat în Uniunea Salvați România (USR), partid care promova ideea concentrării pe bună guvernanță și anticorupție, considerând corupția ca fiind principalul impediment spre o administrație competentă și corectă: „Ne adresăm unei întregi categorii de oameni care este dezamăgită de felul în care s-a făcut politică până acum (...) Vom continua lupta cu administrația publică din București. Vom spune de fiecare dată de cheltuirea aberantă a banului public, de ilegalitate, de confortul locuirii sau de lipsa lui. (...) Nu suntem delimitați ideologic. Ce vrem să facem este foarte simplu, sunt niște probleme, vrem să le rezolvăm”. (Nicușor Dan, 2015)
În 2020, România a părut că a prins în final trenul care trebuie, cu un PNL dispus să se reformeze și să promoveze reforme necesare țării, sub presiunea noului USR. Totul s-a prăbușit, după cum știm, în 2021; părerile privind cauzele sunt împărțite, dar nu putem să nu observăm revenirea conflictului între opțiunea de așezare a politicilor publice pe un set de reguli – promovată de USR, față de așezarea pe rețele – preferată de PNL (a se vedea scandalul Anghel Saligny[2]), precum și impactul negativ dinspre președintele Iohannis – care a ținut neapărat să aibă un cuvânt de spus în desemnarea șefilor de Parchete (probabil un ultim cui în sicriul justiției independente și curajoase pe care ne-o doream).
În locul reformei, liderii PSD-PNL au promis „stabilitate” – adică păstrarea situației date; creșterea partidelor radicale a venit ca o mănușă PSD și PNL, care s-au pupat unde se scuipau odinioară, în interesul țărișoarei, desigur.
Între timp, speranța reformiștilor s-a erodat odată cu imaginea USR, măcinat de conflicte interne. E interesant de observat că nici PNL, nici PSD nu sunt afectate semnificativ de conflicte interne sau de conducerea autoritară, dar USR promisese un partid organizat de „jos în sus”, iar publicul lor este foarte sensibil la percepția că ar fi „aceeași mizerie”.
***
Nu am amintit încă de conversația privind poziționarea ideologică a USR, devenită un subiect fierbinte în 2018, odată cu referendumul Coaliției pentru Familie. Nicușor Dan, care a insistat să se păstreze direcția bunei guvernări, a demisionat după ce partidul a decis că trebuie să se opună referendumului.
URR și M10 se vedeau și ele partide orientate spre bună guvernanță, pentru care nu conta atât de mult definirea ideologică. M10 era un amestec de profile ideologice variate, de la ultraconservatori tentați de fundamentalismul creștin-ortodox la „sexo-marxiști”, cum sunt denumiți acum peiorativ cei care susțin educația sexuală și drepturi egale pentru comunitatea LGBT.
Motivul pentru care toți acești oameni cu valori diferite s-au aliat pentru o scurtă perioadă ține atât de un efort intenționat de a trece peste aceste diferențe în numele unei „cauze nobile” (reformarea statului), dar mai prozaic ține de faptul că M10 n-a avut succes, deci oamenii nu au mai avut pentru ce să se lupte.
Pe de altă parte, deși ideea unui partid focalizat pe reforma administrației, statul de drept/anticorupție are atractivitatea sa, în contextul actual este imposibilă evitarea completă a poziționării ideologice, considerând că ne aflăm în plin „război cultural” (cum am scris și în numărul din 28 iunie 2022[3]).
Asta aduce niște probleme majore pentru orice partid reformist, pe care alte partide nu le au. PSD și PNL se pretind opuse ideologic, deși sunt mai degrabă ambele conservatoare, iar politica bazată pe rețea stabilizează și baza electorală. AUR și SOS nu au nevoie de coerență – ideologia lor este conspiraționismul, narațiunile false transformate în victimizare și apoi în voturi.
Însă publicul reformist – că e vizat de URR, M10 sau USR – este mult mai divers, mai atent la nuanțe și mai pretențios, uneori prea puțin dispus la vreun compromis sau la alegerea „răului cel mai mic”.
Poziționându-se împotriva referendumului CpF, USR a câștigat puncte în ochii unui electorat mai progresist, dar s-a pus în ținta conservatorilor care i-au lipit eticheta „neomarxist”.
Pe de altă parte, câte un lider USR afișează uneori valori mai degrabă conservatoare sau libertariene, ceea ce îi agită puternic pe progresiști. Cazul Lasconi este un exemplu, dar și alți lideri precum Năsui sunt contestați de o parte a „bulei”. Poziționarea „centru-dreapta modern” a USR n-a mulțumit nici conservatorii (eticheta neomarxist a rămas), nici progresiștii, care ar vrea un partid progresist asumat.
Mai mult, USR are de luptat și cu toți cei din bula reformistă care nu cred că USR mai poate fi reformat (sic!) și se grăbesc, cu o ciudată bucurie, să-i cânte prohodul. Mulți dintre aceștia au fost votanți sau chiar membri USR și sunt dezamăgiți, dacă nu supărați de-a dreptul – în „bulă” nu se uită și nu se iartă.
Sigur, există linii roșii inclusiv pentru cei ca mine, care sunt dispuși să treacă peste animozități personale, susțin strategia politică „răul cel mai mic” și cred că ne putem ignora unele diferențe pentru a implementa împreună reformele necesare.
Dar liniile roșii trasate de unii cetățeni (în comentarii pe social media) par a fi de multe ori arbitrare, iar reacția față de USR a „foștilor” pare mai degrabă „reacția unui iubit înșelat care speră ca fosta să-și piardă jobul, mașina și casa”, cum scria cineva.
În momentul de față, șansele unei reveniri a USR sunt scăzute. Conducerea partidului a făcut un pas înapoi după eșecul din 9 iunie și partidul arată că mai are sevă, competiția pentru funcția de președinte aducând candidați diverși, care vorbesc de reformare. Însă publicul nu pare convins, ba din contră; „bula”, oricum mică, s-a spart în bisericuțe care asigură USR că va dispărea complet sub prag dacă e preluată de X sau, din contră, de Y sau de Z.
Așa că reformiștii riscă să rămână fără reprezentare în Parlament, iar România riscă să rămână fără opoziție, mai ales că nici Reper nu pare să fi găsit calea spre succes.
Orice s-ar întâmpla, că apare o forță nouă, că reușește Reper, că renaște USR, toți cei care mai sperăm la ceva reforme în România avem mare nevoie de o altă uniune – Uniunea Salvați Reformiștii, care probabil ar trebui să se gândească în primul rând cum ne poate salva de noi înșine.
3. https://revista22.ro/opinii/ciprian-cucu/razboiul-cultural
