Gânduri de pe Insula 42

Mai avem azi oare, cu adevărat, nevoie de un Minister al Culturii care funcționează foarte prost, așa cum este cel actual?

Corina Suteu 11.01.2022

De același autor

În anul care a trecut au dispărut din lumea culturală românească doi dintre cei mai activi clăditori de context: Ion Caramitru și Voicu Rădescu. Dispariția lor a zguduit o lume alcătuită din public, prieteni, admiratori, colaboratori, cunoscuți și mai puțin cunoscuți, în România și în lume. Fiecare dintre ei a avut câteva existențe, intens trăite după un model propriu. Fiecare a fost un luptător și s-a stins „pe câmpul propriu de luptă”. Fiecare și-a onorat, în feluri uneori total lipsite de suplețe, valorile.

Întrebarea pe care mi-o pun însă e următoarea: oare nu le-ar fi fost, oricăruia dintre ei, din ce în ce mai greu să asiste neputincioși la descompunerea definitivă a lucrurilor în care au crezut, de la căderea comunismului încoace?! Să vadă cum, în lipsă de ancore valorice și de administratori vizionari, derizoriul cucerește totul?

Pentru Voicu Rădescu ar fi fost, cu siguranță, o rană deschisă faptul că artiștii independenți și talentul emergent pe care le-a încurajat timp de decenii nu găsesc un dialog activ și un sprijin solid în administrația unui primar la ale cărui susținere și alegere a participat de mulți ani încoace, fără nici o clipă de ezitare, încurajând, în plus, cercurile sale de colaboratori și de prieteni să facă la fel. Indiferența față de lipsa de spații culturale și față de vulnerabilitatea artiștilor, absența dialogului cu sectorul artelor în perioada cea mai dificilă pentru acesta (cea a pandemiei), lipsa de interes pentru abordarea activității organizațiilor culturale din subordine ca pe un sistem, sărăcia resurselor, alegerea unor oameni nepotriviți pentru a lua decizii informate... adică toate cele care pot fi observate cu ușurință de un an și ceva încoace vădesc, aș spune, o trădare a încrederii. Din fericire, Voicu nu le va mai vedea, și poate că este mai bine așa. S-ar fi simțit, cu siguranță, obligat să continue să-și apere, în orb, idealismul.

Pentru Ion Caramitru, care a lăsat în urmă un UNITER ce, dintre uniunile de creație – o spun ca fost ministru –, funcționează cel mai puțin clientelar, un festival național de teatru și un teatru național (a cărui reconstrucție finalizată este expresia unor notabile tenacități dublate de spirit de sacrificiu), realitatea de azi ar părea tot mai nemulțumitoare:  prin inerție, lipsa de curaj civic și amorțeală instituțională prelungită până la dispariția oricărei motivații reale.

Sigur, amândoi ar fi rămas „pe baricade”... dar ca să apere ce? Cu atât mai mult cu cât eșecurile repetate ale abordărilor aspiraționale pe care le aveau cei doi s-ar fi împotmolit – se împotmoleau deja – până la urmă în mecanisme de supraviețuire deloc glorioase.

Pare că generațiile culturii care au prins, mature fiind, postcomunismul au suferit de o severă disonanță cognitivă. Ele au observat încotro merge realitatea, au constatat de nenumărate ori faptul că orice idee inovatoare se scufundă în terenul nisipos-mișcător și atât de primitor al mediocrității, dar au continuat, în inerție, să se comporte ca și când, la un moment dat, cei responsabili de destinele culturii vor deveni peste noapte mai luminați, mai îndrăzneți, mai vizionari... Sau, și mai grav, unii au devenit complici cu noile structuri, bârfindu-le în taină, dar mulțumindu-se până la urmă, majoritar, să se așeze la aceeași masă cu ele.

Atât iluzia unora, cât și compromisul celorlalți ne costă foarte scump astăzi.

În pandemie, oglinzile s-au spart.

A fost, în fine, clar tuturor că, în România, pe decidenți nu îi interesează, de fapt, cultura. Administrația din Ministerul Culturii a continuat să își încaseze salariile (mici, e drept) timp de doi ani în care, pentru cei care lucrează în domeniu, nu s-a făcut nimic relevant sau sustenabil pe termen lung. Declarațiile au curs, faptele au stagnat.

Tot pandemia a scos și mai brutal la iveală faptul că administrația culturală se află la noi încă în Evul Mediu.

Cauzele acestei stări de fapt s-au arătat mai clar ca niciodată.

De la un comunism în care statul, adică partidul, se ocupă de tot și construise convingerea că cineva, undeva, are un răspuns la orice întrebare, de-responsabilizând astfel o întreagă societate și învățând-o să fie asistată, până la o lungă și obositoare tranziție în care întâlnirea cu Occidentul a fost una „mecanică”. Călătoriile în lumea occidentală au oferit experiență unei lumi „ca rezultat”, fără să deschidă înțelegerea către procesele care au condus către acel rezultat. Consecința este că s-a întreținut un mod de gândire în care soluția trebuia să vină „de undeva”, ea nu putea să fie autogenerată. „Omul providențial” a rămas obsesia absolută a depășirii crizelor. Or, situațiile complexe, cu atât mai mult cele ale culturii administrate majoritar de stat, pot fi rezolvate doar de sisteme eficiente și bine puse la punct, nu de un om.

Realitatea a stagnat astfel beckettian la noi, timp în care lumea din jur s-a dat deja de câteva ori peste cap, iar transformările globale produse accelerat și radical în ultimul deceniu nu au nici ele un răspuns ușor de asimilat.

Digitalizare, protecția mediului, sustenabilitate, asimetrii abisale între lumea țărilor bogate și a celor sărace, reorganizări fundamentale ale noțiunilor de gen, rasă, familie, un viraj amețitor al artelor către virtualizare. Mă tem că lumea „meta” și NFT-urile ne vor solicita foarte curând să cumpărăm aplicații care să ne ajute să distingem între construcția virtuală – astăzi capabilă să reproducă orice cu ajutorul inteligenței artificiale – și ceea ce e „realitate” și „autentic”.

Astăzi, așadar, divorțul politicilor noastre publice în cultură nu mai este doar cel între aparatul administrației naționale, învechit și clientelar, și vitalitatea creativă inovatoare a talentelor individuale. I se adaugă o distanță din ce în ce mai mare între acceleratorii planetari și realitatea instrumentelor noastre rudimentare și depășite, în creativități, a valorilor umaniste și a patrimoniului.

În acest context, pragmatic vorbind, dar și vizionar punând problema, ce fel de instrumente administrative și manageriale sunt cu adevărat necesare pentru ca toate cele de mai sus să poată fi incluse într-o constelație adusă la zi pentru cultura de azi?! Cum să apară o arhitectură instituțională aptă să traducă eficient schimbările atât de profunde ale anilor trecuți? Cum să se consolideze o resursă umană competentă și modernă la nivelul celor care iau decizii?

Mai avem azi oare, cu adevărat, nevoie de un Minister al Culturii care funcționează foarte prost, așa cum este cel actual? De miniștri care se schimbă la cel mult un an și ceva și care sunt prizonierii administrației interne, dar și ai intereselor de partid?

Nu ar fi mai potrivit să avem, pur și simplu, agenții suple – și insist suple (adică, construite adaptat, după regulile flexibile și fluide ale lumii actuale), cu misiuni clare: una de reglementare a sectorului cultural (legi, ordonanțe...), una care să se ocupe de finanțarea instituțiilor și a proiectelor artistice, mari, medii și mici (asigurându-se multianualitate pentru proiectele de anvergură și o evaluare serioasă o dată la 3 sau 5 ani), una pentru colaborarea cu autoritatea locală și susținerea complementară a proiectelor majore dezvoltate local, una dedicată relației între cultură și educație și, în fine, una dedicată fondurilor europene pentru cultură.

Institutului Patrimoniului, cu o inteligentă și eficientă restructurare, i se pot da misiuni legate de turism cultural și de alte domenii incluse în aria foarte vastă a conservării și punerii în valoare, în prezent, a resurselor identitare moștenite. Care, atenție, sunt resurse, de fapt, economice.

Ar trebui regândite eficient structurile de suport pentru industriile culturale și creative: muzică, audiovizual (care să includă artele vizuale) și carte, cu atât mai mult cu cât acestea sunt domeniile în care conținuturile culturale sunt profund atinse și transformate de digital și, în același timp, sunt în direct raport cu piața internă și externă.

Un CNC disfuncțional și agenții ale drepturilor de autor care au adesea relații conflictuale cu domeniile patronate – așa cum arată situația acum –  nu sunt o soluție viabilă.

Bineînțeles, acest tip de decizie majoră de regândire a sistemului care se ocupă de cultură nu poate fi luat aleatoriu, iar restructurările nu se pot face fără să se țină cont de ansamblul administrației și de rolurile de reprezentare pe care un Minister al Culturii le joacă în acordurile internaționale sau de soarta angajaților deja existenți. Mai ales, ele nu se pot face fără expertiză și experiență. Dar ea, restructurarea, este imperativă!

Pentru că ceea ce România a reușit să exporte dintotdeauna este singura sa resursă majoră și perenă: talentul creativ și intelectual.

De altfel, el este și resortul fundamental al supraviețuirii și adaptabilității noastre.

Oameni ca Voicu Rădescu și Ion Caramitru erau conștienți de asta. Pare că ei au plecat și că, de fapt, lucrurile continuă și nu s-a schimbat nimic.

În realitate, totul s-a schimbat.

Ar trebui vindecat doar sindromul nostru de disonanță cognitivă. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22