De același autor
De câţiva ani, de când am început să citesc şi pe Internet, mă frapează constant un lucru. Textele care abundă în secţiunile de „comentarii“ ale articolelor româneşti cu tentă socială, politică sau economică sunt majoritar ignare, fără nicio legătură cu subiectul, dar într-o inutilă şi malignă legătură cu diverse persoane (autorul, persoane publice sau alţi „comentatori“). Prima impresie pe care o lasă o astfel de lectură e că nivelul cititorilor e alarmant de scăzut. Şi totuşi, acolo unde platforma tehnică permite, vedem cel mult câteva zeci de astfel de comentarii la o sumă de sute sau mii de vizualizări (cititori). Aşadar, nivelul „comentatorilor“ nu e neapărat reprezentativ pentru nivelul cititorilor. Ei sunt doar cei mai vizibili.
Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă.
Să vă mai dau un exemplu. De fiecare dată când văd în Bucureşti câte o maşină parcată pe carosabil, care încurcă traficul tuturor celorlalţi, nu mă pot abţine să nu gândesc: „ce nesimţiţi, nu mai ai loc de ei!“. Şi totuşi, e vorba doar de un nesimţit şi de alte câteva sute de şoferi care, minut de minut, încetinesc şi îşi acordă prioritate unii altora ca să îl ocolească şi care nu încurcă pe nimeni. Nesimţitul nu e reprezentativ, e doar cel mai vizibil.
Deschid televizorul foarte rar pe canale româneşti, pentru că m-au descurajat moderatorii agresivi, incompetenţi şi incorecţi.
Când dau de câte unul, gândul care îşi face loc e „în ce hal au ajuns mass-media...“. Şi totuşi, mass-media noastre sunt formate din sute şi mii de jurnalişti care nu sunt aşa. Guralivii isterici şi ipocriţi nu sunt cei mai mulţi, dar sunt cei mai vizibili.
Într-o discuţie recentă cu nişte oameni de afaceri spanioli foarte interesaţi de România, i-am întrebat ce au găsit diferit în lucrul cu românii faţă de alte locuri în care au umblat şi au lucrat. Nu mă aşteptam la diferenţe majore, aveam impresia că, la urma urmei, suntem destul de asemănători cu multe alte naţiuni. Ei însă au observat o diferenţă majoră. Mi-au spus că, spre deosebire de oricine altcineva, noi avem o preocupare de nestăpânit, o adevărată pasiune pentru ceea ce nu merge bine, pentru ceea ce ni se pare greşit. Venind de la nişte spanioli, pentru care pasiunea e mai prezentă în sânge decât globulele roşii, aprecierea mi s-a părut notabilă.
Mi-au mai spus că ăsta e principalul motiv pentru care progresăm aşa de greu. Avem tot ceea ce ne trebuie în termen de calităţi, de trăsături, dar totul se blochează, mai exact se autoblochează în concentrarea pe obstacole, nu pe depăşirea lor.
Cred că e ceva în felul în care ne e construită de mici reprezentarea lumii înconjurătoare care ne focalizează mental pe aspectele negative a ceea ce vedem. Nu mai putem vedea altfel. Deşi, când ne uităm la noi, ne uităm la aceeaşi lume ca străinii, vedem totuşi o lume foarte diferită de cea pe care o văd ei. Mult mai rea.
Poate, şi din acest motiv, cei mai puţin buni dintre noi ajung mult prea frecvent în centrul interesului public. Jurnalişti, oameni de afaceri, politicieni sau mondeni de doi bani îşi transformă peste noapte numele în renume în faţa unui popor condamnat la o strâmbă judecată. Un popor care, atunci când vede binele, nu ştie ce să facă cu el. Îl ignoră aşa cum ignori un cuvânt într-o limbă pe care n-o înţelegi.
Când îmi trec prin minte planuri de a mă muta din România, asta mă mână cel mai tare. Sentimentul că aici nu va putea fi bine, rezonabil de bine, în timpul vieţii mele. Iar concluzia asta e împărţită între o realitate şi un fel de a o privi. Şi nu ştiu cât anume o parte o determină pe cealaltă.
Ştiu însă că aproape orice e o chestiune de alegere. Că ar trebui să putem alege cum ne uităm la cei de lângă noi şi n-ar trebui să cădem în capcana celor care sunt doar cei mai vizibili. Să judecăm în fiecare zi şi cu discernământul binelui. S-ar putea ca în felul ăsta, într-o zi, să devină şi el vizibil... Poate cel mai vizibil. //
