De același autor
Moartea președintelui George H.W. Bush a inspirat o emoție extraordinară în viața publică americană. Discursurile de sub Domul Capitoliului, evocările de la Catedrala Națională și un potop de articole de opinie l-au omagiat fie pentru realizările sale publice, fie pentru gesturile private de generozitate rezervate familiei, prietenilor și rivalilor. Dar aceste reflecții au ratat întrebări fundamentale. Care sunt realitățile istorice care l-au modelat pe George H.W. Bush ca funcționar public și președinte? Mai sunt aceste instituții printre noi sau au trecut, ca omul pe care l-au format, la cele veșnice?
Numai prin aceste forțe profunde îl putem înțelege pe președintele Bush ca membru al unui „centru vital“ extins (termen creat de istoricul liberal Arthur Schlesinger Jr. în 1949). Acest „centru vital“ a fost o mișcare extinsă, unde deopotrivă Nixon, Eisenhower, Truman și Bush erau confortabili. Centrul vital poate fi vag și paradoxal, cuplând hegemonia americană cu instituțiile globale, statul asistențial cu economia de piață capitalistă, sentimentul viguros al misiunii publice cu aversiunea față de colectivism. Dar astfel de tensiuni au transformat centrul vital în fundația puterii și prosperității americane.
Moartea președintelui Bush ar trebui să ne reamintească despre cum instituțiile și forțele care l-au modelat - și „centrul vital“ unde se afla acesta - nu mai sunt parte din viața americană astăzi. Doar în absența lor se poate înțelege decăderea, internă și externă, a sistemului american.
Declinul protestantismului
Într-un articol recent, The Economist evidenția un aspect mai puțin remarcat din biografia președintelui George H.W. Bush: credința sa creștină profundă, dar și atașamentul său față de Biserica Episcopală, ramura americană a Bisericii Anglicane. Președintele Bush a făcut parte din elita protestanților americani albi de la mijlocul secolului trecut, formată de Biserica Episcopală și de un set mai larg de biserici creștine grupate sub umbrela „protestantismului mainline“ (din care fac parte inclusiv prezbiterienii, metodiștii și luteranii). La apogeul influenței lor după cel de-Al Doilea Război Mondial, nucleul acestor biserici reunea peste 50% din populația americană, conferind națiunii și elitei sale protestante „o unitate socială și o definiție culturală care nu derivaseră în întregime din aranjamente politice și relații economice“ (spune criticul cultural Joseph Bottum).
Dispariția președintelui Bush are menirea de a ne reaminti de sfârșitul acestei realități. În timp ce protestantismul a respins disprețul tradițional față de evrei, afro-americani și catolici în anii ’50, totuși nu a putut rezista clivajelor care au marcat următoarele decenii: feminismul, avortul, Vietnamul și semnificația drepturilor civile pentru afro-americani, după ce segregarea a provocat conflicte profunde. În acest context, curentul New Age, filozofia estică și fundamentalismul evanghelic protestant au fost mult mai pregătite decât protestantismul mainline să răspundă predispozițiilor transcendentale ale americanilor. În ultima jumătate de secol, aceste biserici au rămas fără „bani, public și semnificație“, iar acum se bucură de susținerea a mai puțin de 10% dintre americani.
De ce ar trebui să-i îngrijoreze pe americani și pe observatorii străini această tendință? Elitele americane din întreg spectrul ideologic nu mai au spații, narațiuni și practici comune de formare morală, capabile să inspire serviciul public fără a fi definite de politică. Acum suntem lăsați cu o elită a cărei legătură cu credința și spiritualitatea este inexistentă sau rămâne adânc înrădăcinată în clivaje partizane și războaie culturale. Nu este deloc nerezonabil să ne îndoim că un astfel de peisaj va avea capacitatea să creeze liderii adecvați pentru lumea de azi.
Ultimul republican moderat
Indiferent de propriile instincte, președintele Bush a trebuit să opereze în contextul politic al timpului său. La începutul mandatului său, în 1989, partidului republican îi era imposibil să opereze din nou în spiritul lui Dwight Eisenhower și al lui Richard Nixon. O mișcare conservatoare, viguroasă, bine organizată și finanțată ajunsese să domine în mod decisiv dezbaterile din interiorul partidului. Cu toate acestea, în multe ocazii, președintele Bush a putut să opereze în cadrul acelei tradiții mai vechi, centriste. Distanța dintre numeroasele politici ale Administrației Bush și Partidul Republican de astăzi ne amintește de dispariția virtuală a spiritului republican moderat: internaționalist, realist în politica externă, moderat din punct de vedere social și reconciliat cu statul asistențial și intervenția guvernamentală în viața națională.
Numeroase exemple arată tensiunile acumulate în timp în interiorul GOP între diferitele tradiții. În 1990, Bush negociase un acord bugetar cu democrații din Congres care presupunea plafonarea cheltuielilor și a majorărilor de impozite, provocând o nemulțumire majoră în rândul republicanilor. În timpul primarelor republicane din 2012, toți candidații au refuzat să sprijine o reformă fiscală care să combine reducerea cheltuielilor cu 10 dolari pentru fiecare dolar din impozitele majorate. Editorul revistei The Atlantic, David Frum, sublinia faptul că Legea Aerului Curat (Clean Air Act) propulsată de Bush a fost un prim exemplu al unei abordări conservatoare asupra politicii de mediu folosind metode „în concordanță cu principiile pieței“. Astăzi, pe fondul refuzului continuu al majorității republicanilor de a se gândi serios la schimbările climatice, nu se observă niciun indiciu al unui astfel de ecologism pro-piață.
În politica externă, prăpastia este și mai clară între internaționalismul conservator prudent al lui George H.W. Bush și gândirea strategică republicană contemporană, scindată între moralismul cruciat al neoconservatismului și nihilismul populist de tip America First. Andrea Mitchell (NBC News) a numit trioul format din George H.W. Bush, James Baker (secretarul de stat) și Brent Scowcroft (consilierul pentru securitate națională) „etalonul aur“, modelul „interacțiunii de politică externă, deliberării și construirii consensului“. Istoricul Colin Dueck, de la Universitatea George Mason, identifica, de asemenea, în cadrul președinției Bush predispoziția instinctivă de „a muta cu înțelepciune și în mod gradual de la caz la caz pentru a promova interesele fundamentale ale SUA“.
Nenumărate situații au exemplificat acest temperament, de la primul război din Golf, clar definit din perspectiva obiectivelor strategice și purtat într-o formulă multilaterală, până la gestionarea atentă a sfârșitului Războiului Rece, unde Bush a avut grijă să împiedice alunecarea Uniunii Sovietice în haos sau într-o direcție beligerantă și resentimentară. Această abordare strategică republicană a fost ulterior eclipsată de neoconservatorism și de populism: ideologii lipsite de un simțământ al istoriei, al prudenței și al intereselor naționale atent definite.
Cea mai mare dintre generații
Dar o afiliere și mai importantă decât episcopalismul sau moderația republicană explică măreția președintelui Bush, precum și provocarea de a găsi în viitor lideri care să îi semene. Născut în 1924, Bush a fost unul dintre cei mai tineri aviatori ai marinei militare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pilotând 58 de misiuni de luptă în Pacific, Bush a scăpat la limită de moarte, dar soarta prietenilor săi mai puțin norocoși l-a urmărit pentru totdeauna, inspirând sensul unei misiuni și al unui destin aparte.
Bush era parte dintr-o generație a cărei memorie istorică a fost marcată de confruntarea cu marile totalitarisme ale modernității. Nimic nu poate să concentreze mintea mai bine decât amenințările plenare și conștiința inamicilor clar identificați. Iată contextul care stă la baza multora dintre virtuțile care au definit acest grup de americani. Tentațiile colectiviste ale comunismului și ale fascismului au reamintit acestei generații ce înseamnă demnitatea prețioasă a democrației liberale. În același timp, memoria Marii Depresiuni și amenințarea tangibilă a comunismului au încurajat dreapta să accepte statul bunăstării. Mobilizarea internă și externă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în timpul Războiului Rece i-a făcut pe americani să vadă guvernarea democratică drept vehiculul ideal pentru îndeplinirea unor obiective mărețe.
Generațiile de mai târziu, cu un simț limitat față de pericolele totalitare mai vechi, nu erau produsul acestor experiențe, iar reperele lor erau oarecum diferite. Limitele democrației liberale justificate „în numele poporului“ îi nemulțumesc pe populiștii contemporani. Lipsite de o provocare conștientă, globală față de capitalism, elitele politice și corporatiste de centru-dreapta au devenit nesăbuite și arogante. Istoricul Daniel Rodgers de la Princeton vorbește despre schimbările survenite în retorica americană, atât de dreapta, cât și de stânga, generate de libertarianism. „Limbajul datoriei și al responsabilității“, scrie Rodgers, s-a transformat într-un vocabular al „gândirii pozitive“ și al libertății „rupte de povara răspunderii“.
În timp ce americanii se gândesc la semnificația vieții președintelui Bush, este tentant să sperăm că asemenea reflecții îi pot inspira pe „îngerii mai buni ai firii noastre“. Nu trebuie să punem la îndoială noblețea acestor aspirații. Dar trebuie să ne amintim că nu doar seriozitatea morală, caracterul și spiritul bipartizan al președintelui ne-au părăsit. În cele din urmă, instituțiile, memoria și tradițiile care au format un astfel de om - și i-au permis să devină un președinte talentat - au trecut în istorie. Și este incert dacă putem găsi formule viabile, pe termen lung, care să inspire o măreție politică similară.
Traducere de OCTAVIAN MANEA
