Incertitudinile post- Soleimani

Asasinarea generalului Qasem Soleimani a fost o lovitură care a zdruncinat regimul de la Teheran și întreaga regiune: Iranul a pierdut strategul care a remodelat întregul peisaj din Orientul Mijlociu în ultimele două decenii. Dar nu a pus într-un real pericol regimul de la Teheran și nici nu a transformat brusc Orientul Mijlociu într-un loc mai sigur. Dimpotrivă. SUA le-au cerut cetățenilor lor să părăsească Irakul și Iranul, iar toate ambasadele americane din Orientul Mijlociu și Asia de Sud sunt în alertă maximă, pentru că există riscul să fie oricând lovite.

Imediat după ce Soleimani a fost lichidat de rachete americane pe teritoriul irakian, Iranul a promis că se va răzbuna. Militar însă, a ales să nu escaladeze, mai exact, să nu replice printr-o măsură de aceeași intensitate. O ploaie de rachete de fabricație iraniană (inclusiv balistice) a lovit ținte militare americane din Irak, fără a face victime. Practic, Teheranul a indicat că nu dorește – cel puțin, deocamdată – să continue jocul provocator al Washingtonului. În același timp, iranienii au arătat că pot folosi arsenalul de rachete pe care îl au pe teritoriul altui stat și că oricând pot produce daune mult mai mari. A fost și un avertisment clar către țările în care are influență că o alianță cu America este un risc în sine și nu le ferește de atacuri.

Teheranul promite să scoate SUA din regiune

Oricât de grea ar fi fost pierderea generalului, în Iran există continuitate. Adjunctul lui Soleimani – Esmail Gha’ani – a fost numit imediat în fruntea brigăzilor Al-Quds, cu ordin direct de la ayatollah să continue politica predecesorului său. Deloc surprinzător, Gha’ani a promis că „va scoate America din regiune”. Așa că rețeaua de miliții construită de Soleimani în timp va fi cultivată și manevrată pe mai departe de la Teheran. Asasinarea lui Soleimani nu va modifica politica Iranului, de amestec în treburile interne ale Irakului, Siriei, Libanului ori Yemenului.

Într-o primă fază (care a și început), Iranul va lucra îndeaproape cu facțiunile aliate din Irak ca să forțeze retragerea americană. Irakul a denunțat lovitura SUA și a cerut, la începutul lui ianuarie, în parlament, retragerea trupelor străine de pe teritoriul său. Și în Congresul american a fost pusă în discuție legalitatea loviturii: deși administrația a explicat că Soleimani era în Irak ca să organizeze lovituri împotriva americanilor, a reieșit că iranianul se afla acolo la invitația oficială a irakienilor. În cele din urmă, e vorba de asasinarea unui lider străin pe teritoriul altui stat, suveran (și de cea a unui irakian Abu Mahdi al-Muhandis, care coordona una dintre multele forțe paramilitare șiite).

Foarte curând, se poate ajunge la momentul în care trupele americane vor fi considerate trupe de ocupație și vor deveni ținte legitime pentru milițiile coordonate de Iran. În același timp, de vreme ce Israelul e văzut ca principalul colaborator al SUA în asasinarea generalului, există riscul ca și ținte israeliene să fie lovite. Cel mai probabil însă, Iranul va evita riscul unui conflict deschis cu SUA, așa că va acționa în continuare prin interpuși.

Nasrallah, posterul „rezistenței”

Pentru moment, cel împins în față de iranieni să fie figura „insurgenței antiamericane” este Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah (Soleimani a avut un rol esențial în crearea, echiparea și antrenarea mișcării libaneze). În urmă cu câteva zile, liderul mișcării șiite libaneze a amenințat SUA că soldații săi trebuie să părăsească regiunea – „fie pașnic, fie în sicrie”. În caz contrar, „axa rezistenței (Gardienii Revoluției, Hezbollah, milițiile șiite din Irak și Yemen) se va ridica împotriva lor”. Discursul lui Nasrallah, care încearcă să se poziționeze drept lider al rezistenței din regiune contra SUA, vine la câteva zile după ce Hezbollah a încheiat un acord cu Unitățile de Mobilizare Populară (o coaliție de miliții șiite, integrate în armata irakiană, dar mare parte din ele comandate direct de Iran) din Irak. Nu are însă anvergura unui lider regional: deși mișcarea sa a jucat un rol important în conflictul din Siria, Nasrallah nu este un comandant militar care să aibă respectul celor pe care-i comandă și nici nu cunoaște politica irakiană. Spre deosebire de Soleimani, care era tot timpul în teren, Nasrallah se ascunde de câțiva ani într-un buncăr, de teama atentatelor.

O serie de probleme pentru Washington

O altă problemă cu care regiunea s-ar putea confrunta curând este reapariția în forță a Statului Islamic (ISIS). Paradoxal, mai mulți ani la rând, Washingtonul și Teheranul au fost de aceeași parte a baricadei – scoaterea Statului Islamic din jocul regional. Iar Soleimani a fost un comandant militar redutabil și eficient în lupta contra fundamentaliștilor suniți. Acum însă, de vreme ce Iranul și SUA și-au reglat pentru moment tirul unul asupra celuilalt, s-a creat un teren propice pentru ISIS și alte organizații teroriste să se regenereze. Se estimează că ISIS încă are undeva între 14.000 și 18.000 de jihadiști activi în Irak și Siria. Mai mult decât atât, recent, administrația Trump și-a lăsat de izbeliște cei mai importanți aliați în lupta contra Statului Islamic: kurzii, lăsați să facă față singuri ofensivei turce în Siria. Pe fondul valului de nemulțumire ce crește pe zi ce trece în regiune, sunt puși în acest fel în pericol cei șase ani de campanie contra ISIS. //

Doborârea cursei ucrainene

Iranul a recunoscut că a doborât „în mod neintenționat” un avion ucrainean de pasageri, ucigând toate cele 176 de persoane aflate la bord. Doborârea zborului PS752 a avut loc la doar câteva ore după ce Iranul a lansat rafale de rachete asupra unor baze din Irak care adăposteau forțe. Președintele Rouhani a catalogat incidentul drept o „greșeală de neiertat”. Responsabilii militari au recunoscut că avionul civil a fost confundat cu o rachetă de croazieră.

Presiunea protestelor crește

Încercarea de mușamalizare a incidentului de către oficialii iranieni a generat imediat un val intern de indignare publică. Protestele au degenerat chiar în mișcări stradale de contestare a regimului. Spre deosebire de demonstrațiile anterioare, nucleul dur al protestatarilor a reunit în mare parte reprezentanți ai clasei de mijloc. Furia lor a fost cel mai probabil inflamată de incompetența umilitoare care a ucis atât de mulți civili nevinovați.

Tensionarea relațiilor cu Europa

O altă consecință neașteptată este degradarea relației cu cel mai important aliat european. Marea Britanie a transmis semnale de distanțare față de alianța militară cu SUA. „Este o escaladare periculoasă, care riscă să atragă un conflict în care singurii câștigători vor fi teroriștii”, a avertizat ministrul de externe Dominic Raab. Londra ia în considerare construirea de alianțe cu alți parteneri internaționali, „care îi împărtășesc prioritățile”, și va încerca totodată să-și reducă dependența de capacitățile militare ale SUA, spune și secretarul Apărării, Ben Wallace. Președintele american, la rândul lui, a amenințat Londra că va rupe parteneriatul în materie de informații, dacă guvernul Johnson permite chinezilor de la Huawei să se implice în rețeaua 5G.

Un pas suplimentar spre alienarea aliaților europeni a fost făcut și prin amenințarea directă (confirmată de Germania) că Washingtonul va impune o taxă suplimentară de 25% pentru mașinile europene, în cazul în care UK, Franța și Germania nu vor activa mecanismul de dispută pentru dosarul nuclear iranian (ceea ce va duce într-un final la reimpunerea sancțiunilor și din partea Europei). Pe 14 ianuarie, europenii au reactivat mecanismul și ca urmare a deciziei Iranului de a-și suspenda obligațiile sub tratatul nuclear. Scade astfel considerabil probabilitatea ca acordul nuclear să supraviețuiască.

Deși regimul a fost serios zdruncinat pe fondul protestelor care au zguduit capitala în ultimele săptămâni, Iranul rămâne bine poziționat în Orientul Mijlociu post-Soleimani. În întreținerea relațiilor cu actorii non-statali care controlează de fapt mare parte din teritoriu și care concurează guvernele centrale, Iranul nu are rivali. Nici Turcia, nici Arabia Saudită, nici Qatarul, nici SUA nu au avut răbdarea și strategii necesari să cultive acest tip de relații în avantajul lor. Nu știu să vorbească pe limba insurgenților. Iranul are însă această abilitate și tot interesul să producă haos în regiune. Conflictul cu Iranul va continua sub o formă sau alta, mai direct, mai prin interpuși. Regiunea a devenit mai periculoasă și nu doar pentru americani și israelieni, ci și pentru toate națiunile și populațiile din zonă.