De același autor
Daca ideologii de serviciu ai regimului Ceausescu au stabilit data de nastere a poporului roman cu 2050 de ani in urma, in planul mai subtil al protocronismului, datorat unor intelectuali inca mai harsiti decat istoricii, se initia o platforma utopica1 prin care mentalul colectiv sa reia, la cote sporite si aparent stiintific fundamentate, mai demult inradacinatele excelente pareri ale romanului despre sine insusi.
Acest protocronism servind national-comunismul avea sa devina, cum era si firesc, tinta unor critici dintre cele mai acerbe: prea erau evidente si la indemana exagerarile si absurditatile unei asemenea ideologii! El era vazut de marxisti ca o maculare inadmisibila a puritatii doctrinei, ca o deviere "burgheza", iar de intelectualii liberali sau de stanga (adepti, eventual, ai globalizarii), ca un simptom al reinvierii dreptei ultranationaliste. Prea putini stiu insa ori se fac ca nu vad ca aceasta hipertrofica exhibare a orgoliului national reprezinta, in ceausism, o a doua faza, proprie comunismului insusi, si nu neaparat copia unor doctrine interbelice.
Coloratura ruseasca
Mai intai, comunismul, asa cum a ajuns acesta la noi, avea deja o stridenta coloratura ruseasca. Buna pentru export, lozinca internationalismului proletar era inlocuita in planul intern al imperiului sovietic de forta centripeta, reprezentata de limba si de cultura rusa, ca factori de aglutinare a altor elemente etnice, lingvistice si de morfologie culturala (in fond, imperiul sovietic nu facea exceptie de la regula dominatiei lingvistice, in primul rand, de care uza puterea ocupanta in cazul tuturor imperiilor coloniale sau chiar in acela al statelor zise federative). Limba de circulatie si de impunere a ideologicului, de exercitare a administrativului, asigurand legitatea "ordinii socialiste" in toate republicile, limba rusa trebuia neaparat insotita de prestigiul ei stiintific si artistic, rusofonia devenind o stare de spirit, si nu o eticheta etnica. In ciuda altei lozinci mult trambitate, potrivit careia puterea sovietica a rezolvat echitabil "problema nationalitatilor" (rezolvare, am vazut cat de profunda, in momentul destramarii Uniunii Sovietice!), putere care pe unele dintre mai micile regiuni autonome le-a adus, poate, in pragul civilizatiei si carora le-a creat chiar si un alfabet, dar pe alte tari: Armenia, Gruzia, Ucraina, Tarile Baltice, Azerbaidjanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul si chiar Basarabia si Prusia Orientala (cu Königsbergul - azi Kaliningrad - locul de nastere a lui Kant) le-a eclipsat, in ciuda trecutului lor specific, la impactul cu astrul orbitor al culturii ruse. Pentru a accede la o pozitie intelectuala de notorietate in URSS trebuia sa fii neaparat de expresie rusa si aceasta nu doar in postura de literat... Epitetul de "artist sovietic" devenea astfel un certificat al valorii personale, ce nu mai facea necesara precizarea originii etnice a individului. Alaturi de Serghei Prokofiev si Dmitri Sostakovici, Aram Ilici(!) Haciaturian alcatuia faimosul triumvirat al componisticii sovietice de pe la mijlocul secolului trecut. Opera sa preponderent simfonica si instrumentala exonera exegeza oficiala de a face trimiteri explicite la sursele armene ale inspiratiei sale melodice (chiar venind vorba de baletul cu subiect "national" Gaianeh); un gest singular(?) de afirmare a radacinilor etnice era poate pentru el consumul de coniac armenesc, pe care, in chip ceremonios si manifest, ni l-a servit si noua in apartamentul sau cu ocazia unei vizite la Moscova (unde eram impreuna cu Pascal Bentoiu si Dumitru Capoianu). Din alte culturi, neruse, se mai pomenea, ca din intamplare, cate un akin central-asiatic, un asug armean sau poetul georgian Sota Rustaveli, doar pentru a ilustra, la modul proletcultist, "legatura acestora cu sufletul poporului".
Presiunea ideologic-culturala sovietica
Geniului rus i se atribuiau, tot pe atunci, cu o incrancenare demna de o inca inexistenta carte a recordurilor, descoperiri si inventii importante: Lomonosov a formulat legea conservarii energiei, glorie pe care urmasii nu erau dispusi sa i-o imparta cu Lavoisier, iar Popov a inventat radioul, scotandu-l din competitie pe Marconi. Sesizand ridicolul acestor situatii, occidentalii mai mult au glumit totusi pe seama lor. Imi amintesc ca, la emisiunea in limba romana a BBC - inca nebruiata si, de aceea, unanim ascultata dupa 1945 - intr-o sceneta comica a doua personaje, Minciunin(!) si Bazaconin, se spunea ca un mujic de pe Volga a inventat tocul rezervor (asa i se spunea pe atunci stiloului), iar un taran din Altai a inventat submarinul... Dincolo de ridicol, fenomenul dovedea setea de prioritate, de anterioritate in toate a regimului stalinist, precursoare destul de directa si de evidenta a protocronismului.
Pe de alta parte, ocupatia sovietica a Romaniei a intervenit nu numai cu dezastrul politic, social si economic cunoscut, ci si cu presiunea ideologic-culturala, la fel de greu de suportat, care, peste noapte, ne-a adus: ARLUS-ul, Libraria si Editura Cartea Rusa, mutilarea, prin spectacular, a folclorului (ansamblurile de cantece si dansuri), denumirea TOB in loc de Opera Romana (Teatrul de Opera si Balet, dupa modelul Balsoi-ului), programe de concert cu nelipsita piesa ruseasca (si nu doar sovietica), lozinca, cinica in franchetea ei: "Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!", strigata pe la mitingurile asa-zis spontane, pe Ded Maroz care venea cu "pomul de iarna" la 1 ianuarie, si aceasta nu pentru ca astfel se asternea uitarea peste Craciun, ci pentru ca ei, rusii, atunci faceau serbarea pomului, in fine, obligativitatea limbii ruse in licee si facultati, luand locul altor limbi "capitaliste", "emeritirea" profesorilor si artistilor. Un intreg sistem de cutume si valori, ale noastre, pe care le consideram - si pe buna dreptate - ca fiind macar de inspiratie, daca nu si de esenta europeana, era reorientat spre un singur pol: acela al Rasaritului imediat. Nu intelegeam pe atunci de ce aceasta actiune unidirectionala si izolationista, atat timp cat eu, din biblioteca parintilor mei, am citit cateva povestiri de Turgheniev, Taras Bulba, de Gogol, Crima si pedeapsa si Fratii Karamazov, de Dostoievski si, intr-o traducere precara, Razboi si pace, de Tolstoi?! Insemna ca orizontul literar interbelic de la noi asezase intr-un canon al universalului ceea ce merita din productia marelui vecin, canon care s-a mai largit, dupa "Eliberare", prin asimilarea altor valori (Puskin, Lermontov, Cehov, chiar si un Tolstoi mai bine tradus), dar nu si prin Gorki, Fadeev, Polevoi s.a., a caror lectura era in schimb nelipsita la nivel de carte scolara, ca mijloc de indoctrinare de sorginte/expresie rusa. Aceasta zestre din Rasarit era plantata pe un teren curatat, in paralel, de reziduurile culturii burgheze autohtone, ca si de influentele daunatoare venite din partea societatilor capitalist-imperialiste in putrefactie (tot ceea ce avea cat de cat un aer nationalist - delict aspru pedepsit in anii '50 -, de dreapta, religios, metafizic, individualist sau pactizand cu miscarile de avangarda vest-europene era, vorba lui Iosif Visarionovici, "aruncat la cosul de gunoi al istoriei").
Resuscitarea nationalismului in lagarul socialist
Bomba nationalista cu tenta socialista a fost lansata cu marinimie frateasca asupra tarilor din interiorul lagarului. Efectele ei la nivelul ideologiilor si al culturnicilor au fost aproape instantanee, generand, paradoxal, in fiecare tara, un sistem al valorilor nationale proprii (partial resuscitari din trecut), sistem defensiv si, in perspectiva, chiar agresiv. Ce era permis la Moscova devenise si in celelalte capitale litera de lege. Apropierea dintre nationalism si socialism nu mai parea de neconceput, traditia locala suferind, pe de o parte, un proces de examinare critica (faimoasa "reconsiderare"), iar pe de alta, de implicare in conturarea - in arta cel putin - a binomului ideologie-stil prin celebra formula a realismului socialist: arta socialista in fond, nationala in forma. Se miza, evident, pe o zestre preponderent traditionalista (pazita, se-ntelege, de influentele nefaste ale curentelor reformatoare), dar pe deplin concordanta cu idealurile socialismului: "Conditiile societatii socialiste faciliteaza finalizarea procesului integrarii traditiilor de clasa intr-o traditie nationala unitara"2. Sunt cuvintele Zofiei Lissa, muzicolog polonez de notorietate prin anii '60-'70 ai secolului precedent, care reprezenta oricum o tara mai laxa fata cu ortodoxismul cultural, cum bine se stie; autoarea nu renunta aici la estetica marxista, chiar daca pigmentata, ici-colo (tinand seama de cadrul publicistic), cu referiri la "marxismul european" al Scolii de la Frankfurt (Adorno) sau la antropologia lui Cl. Lévy-Strauss.
Traditia resuscitata a nationalismului va declansa, peste tot in tarile lagarului socialist, o din ce in ce mai permisiva si chiar programatica scoatere la lumina a trecutului local (national), spre satisfactia in primul rand a unor paturi sociale crescute in cultul "demnitatii nationale" (chiar si pentru intelectuali, un asemenea nationalism era preferabil rusismului de import). Sa mi se permita sa evoc unele dintre experientele personale avute cu mediile culturale ale acestor tari, in perioada unui relativ dezghet survenit dupa moartea lui Stalin. Astfel, in Germania Democrata, am asistat la o reeditare a Intalnirii cantaretilor de la Wartburg (ca in Tannhäuser-ul wagnerian) si am fost trimis - spre placerea mea, de altfel - la casa lui Goethe de la Weimar (unde sa admir si grupul statuar Goethe-Schiller), pentru a ma convinge ca spiritul Sturm und Drang este inca viu pe pamant german. La Praga, eram indemnati ca, dincolo de pitorescul medieval al orasului, sa percepem atmosfera ezoterica din timpul lui Rudolf al II-lea, pasii purtandu-ne si pe la cimitirul evreiesc, cu amintirea legendarului Golem, sau pe la locuinta lui Kafka; mai speciala mi s-a parut vizitarea unui muzeu (la Brno, cred) dedicat in exclusivitate statului Moravia Mare (Imperiul Morav), ale carui exponate purtau insemne national-propagandistice indubitabile, fie ele si justificate. La Budapesta, unde, invitati fiind la o conferinta mai multi reprezentanti ai tarilor-surori, turul orasului a fost asigurat de ghidajul avizat, in franceza, al unei doamne apartinand vechii societati. Vorbareata doamna (ce nu putea fi confundata in nici un fel cu o tovarasa) ne purta pe la vestigiile romane (Aquincuum) si turcesti (cunoscutele bai publice), dar si prin Budapesta stilului sezession, cu insemnele sale particulare unguresti, neuitand sa ne atraga atentia asupra monumentelor ce au avut menirea de a celebra Millenium-ul (asezarea ungurilor in Panonia si nu numai). Fiind singurul care reactionam la cele spuse, prin intrebari si comentarii, simpatica doamna mi s-a adresat oarecum mirata: "Domnule Firca, dar dumneavoastra cunoasteti istoria Ungariei?!". I-am raspuns: "Nu doamna, cunosc istoria Romaniei!". In timp ce manualele scolare romanesti mai vorbeau de Imperiul romano-bulgar, cele bulgare, inclusiv initiativele stiintifice datorate vecinilor nostri din sud, au pus o pecete definitiv neaosista asupra acelui moment istoric. Tendinta aceasta s-a extins apoi asupra exegezelor privind si alte perioade si fenomene petrecute de-o parte si de alta a Dunarii. Bulgaria se considera singura indreptatita, prin asezarea sa (peste anticele provincii Tracia si Moesia) sa se ocupe de probleme atat de delicate si de controversate ale tracologiei. Prin extensie, orice fenomen cultural medieval romanesc trebuia privit ca o prelungire sud-slava asupra nordului latin, ca un reflex al predominarii (macar prin cultul ortodox si prin actele cancelariilor domnesti) a limbii medio-bulgare. Mai mult, se contesta aparteneta muzicii bizantine romanesti la fondul grecesc originar si, respectiv, la greaca bizantina (desi dovezile patrunderii lor succesive in Principatele Romane, chiar dupa caderea Constantinopolului, erau evidente), lasand sa se inteleaga ramanerea acestora sub influenta, nesemnificativa totusi, a cantarii bulgare. Colegii mei bizantinologi au avut parte de infruntari indelungi pe aceasta tema, pe la congrese si prin reviste de specialitate, cu confratii lor de pe malul drept al Dunarii.
Afirmarea - sub imboldul moscovit initial - a nationalismului in tarile socialiste avea sa conduca la asemenea platforme ideologice care, pe de-o parte, alimentau opozitia, mai mult sau mai putin manifeste fata de "marele frate" (cazul Romaniei in timpul lui Gheorghiu-Dej, in faza premergatoare asaltului ceausist al national-comunismului si protocronismului), iar pe de alta, duceau la un conflict mocnind dintre tarile ce-si exaltau fiecare fondul propriu de valori istoric-culturale. Aparea aceasta aproape ca un reflex al secolului al XIX-lea si al starilor de spirit de dinaintea razboaielor balcanice si a primului razboi mondial?
"Orbirea etica"
Desi, cum afirmam deja, cei corect orientati politic denunta astazi partea inca vizibila si indiscutabil aberanta a national-comunismului romanesc, nu trebuie neglijat totodata faptul ca, in tarile lagarului socialist, nationalismul s-a instalat in cel putin doua etape si in doua viteze. Exista o faza prima a national-comunismului peste care, cu complicitatea noastra, incepe a se asterne uitarea. Incredibil si totusi adevarat, comunismul, peste tot unde a fost faurit si/sau exportat a produs fenomene de nationalism anacronic, dar cu atat mai agresiv. Caci "(...) imediat ce au ajuns la putere - Fr. Hayek ne spune lucrul acesta foarte clar - comunistii se comporta in tara respectiva cu un nationalism la care cele mai traditionale viziuni de dreapta nu indrazneau sa ajunga. Ceea ce a facut regimul sovietic in Rusia nu visase nici cel mai dement tar; pentru ca nationalismul sovietic a atins forme hipertrofiate"3.
Pe nici unul dintre intelectualii de stanga din Occident nu l-a deranjat furibundul nationalism rusesc, caci, pentru a prelua o expresie potrivita a lui Vladimir Tismaneanu, "comunismul a mizat intotdeauna pe orbirea etica"4, fie aceasta generatoare si de confuzii ideologice. Din pacate, pozitionarea mediilor de presa, universitare si chiar politice vest-europene opteaza inca pentru apararea stangii (comuniste), cu toate aberatiile ei si, pe cale de consecinta, crimele ei. Dovada ce s-a intamplat recent la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei!
Note
1. Aceasta platforma, vizand deopotriva istoria, psihologia poporului roman si zestrea sa folclorica si, nu in ultimul rand, o creatie culta tendentios "orientata", ce a culminat, festivist, in Cantarea Romaniei, a ratat (din lipsa de timp?) faurirea, din nimic, a unor imagini preponderent statuare - adevarate "memoriale figurate" (cum la numeste Zoe Petre, in Practica nemuririi. O lectura critica a izvoarelor grecesti referitoare la geti, Polirom, Iasi, 2004, p. 305) - privindu-l pe eroul mitic fondator. De tentatia plasmuirii aidoma unui Vercingetorix si a eponimului erou Hermann nu a scapat nici Franta si nici, respectiv, Germania (dar cand?, in secolul al XIX-lea!), cum ne asigura, in urma cu cativa ani, arheologul si istoricul Mircea Babes, intr-un articol publicat in 22. E de mirare ca romanii nu au dat expresie statuara nici macar eroilor fondatori medievali, Negru Voda si Dragos Voda, preferand figurarile "mai sigure" ale unor domnitori coborati direct din frescele votive si din descrierile cronicarilor. Cat despre cautarea eroului prin esenta, cel din mit si din protoistorie, ce si-ar fi putut dori romanii: un Burebista, atribuindu-i-se à rebours figura unui anume pileatus de pe Columna (=Decebal) si insotindu-l eventual de un Deceneu cu harletul in mana care sa scoata butasii de vie? Sau, poate, Occidentul, dupa ce ne-a fabricat mitul Dracula, ne va cadorisi si cu expresia statuara a acestuia. Daca neo-mitul Dracula, cu miasmele sale sulfuroase, provoaca greata omului de bun-simt, nu acelasi lucru li s-a intamplat guvernantilor de pana mai ieri, care au considerat ca, acordandu-i si un parc de distractii, vor face un serviciu in plus "eternei si fascinantei Romanii".
2. Zofia Lissa, Prolegomena zur Theorie der Tradition in der Musik, in Archiv für Musikwissenschaft, Heft 3, Wisbaden, 1970, p. 171
3. cf. Mihai Zamfir, Stanga si dreapta in actualitatea europeana, in 22, nr. 824 din 20-26 decembrie 2005, p. 12
4. Vladimir Tismaneanu, Un imperativ moral si politic, in 22, nr. 830, din 31 ianuarie-6 februarie 2006, p. 6
(Subtitlurile apartin redactiei)
