Pe aceeași temă
Cei 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, a caror comemorare a coincis, anul trecut, cu marcarea sfarsitului domniei voievodului, au prilejuit o privire retrospectiva asupra biruintelor militare si politice si nu in ultimul rand culturale, datorate acestei lungi si atat de benefice domnii. Mai adie insa asupra acestei retrospective boarea unor satisfactii (oficioase) tot astfel dupa cum, pe de alta parte, privirile piezise, banuitoare indreptate asupra ei asaza sub semnul intrebarii aceeasi initiativa, fie ea nascuta din cele mai bune intentii. Doua atitudini la fel de pernicioase!
Printr-un simplu joc al cronologicului, rememorarea domniei celui mai mare voievod pe care l-au avut vreodata romanii s-a mai plasat candva, cu o aceeasi justificare poate, pe inceputurile acesteia, producand, in 1957, o manifestare din foarte multe puncte de vedere atipica, de-a dreptul paradoxala. Presiunea datei istorice asupra mentalitatii comuniste si cu atat mai mult semnificatia acestei date (inscaunarea domnitorului) nu ar fi fost, evident, suficiente pentru a motiva o asemenea optiune jubiliara, altele fiind pe atunci prioritatile “recitirii” trecutului. Nu este exclus ca desclestarea de dupa moartea lui Stalin, dar si imediata vecinatate a revolutiei din Ungaria (1956) ce a produs ecouri nedorite in tinerimea universitara din Bucuresti, Timisoara si din alte centre (repede “prevenite”, chiar reprimate inainte de a lua acute forme protestatare) sa fi determinat recurgerea la aceasta specie de tactica politica - vesnica “supapa” comunista! -, anume alternativa oferita tinerilor de a participa la o actiune fata de care consensul lor se banuia a fi garantat. Caci, sa nu uitam, aniversarea a fost facuta, ca pentru a decolora-o ideologic, in stransa legatura, de parteneriat am zice astazi, nu cu UTM-ul - sigla initiala a viitorului UTC -, ci cu Asociatia Studentilor din Romania…
In tendinta generalizata a lansarii unei cete groase - prin impunerea cu orice pret a axiomei: masele fauritoare de istorie -, ceata a carei risipire oricat de usoara ar fi facut sa apara siluetele personalitatilor reale, nu era oare periculos sa atragi atentia, printr-un festivism oricat de controlat si de atent dirijat, asupra unui gest comemorativ inchinat celei mai proeminente figuri ale istoriei romanesti? Si aceasta cu atat mai mult cu cat, in primele faze ale socialismului victorios, generatile mai varstnice nu se “dezbarasera” de mitul lui Stefan cel Mare. Dar chiar si generatia cea tanara, crescuta, partial macar, in acelasi spirit care nu se regasea in manualul de Istoria R.P.R. de sub redactia lui Mihail Roller - o negare totala a ceea ce era consolidat in constiinte -, ar fi putut fi atrasa intr-o nedorita directie. Ma desparteau pe atunci abia vreo patru ani de terminarea liceului si aveam proaspat in minte acest manual (agrementat subversiv, pus intre paranteze prin cele spuse cu caldura de minunatul nostru profesor de istorie timisorean, Mihai Demetrescu - un moldovean cultivat, dublat, cum altfel, de un talentat poet). Or, manualul cu pricina (l-am consultat recent), care desi pune accente marxist-leniniste pe unde poate, ca de pilda cand vine vorba de sprijinul pe care Stefan cel Mare si-l cauta in razesi, in mica boierime si in targoveti, care isi consolida domnia in pofida “presiunilor marilor feudali”, nu a putut adumbri meritele politico-militare ale domnului; lui Roller ii era usurata constiinta, probabil, si de recurgerea in acelasi manual la un citat din Marx, cel care avusese cuvinte de apreciere despre batalia de la Vaslui. Oricat de marcant ar fi fost rolul de ideolog al istorismului reperist al lui Roller si al altora asemenea lui, directiva si directionarea unei initiative jubiliare oficiale nu se explica prin cedari intelectualiste (necum nationaliste) din partea unor (alte?) cadre de specialitate. Caci permisivitatea initiativei nu o scutea pe aceasta de riscuri si ne este greu sa ne inchipuim ca tocmai aceste riscuri sa nu fi fost luate in calcul de “aparat”. Motivatia tine, evident, si de altceva ce ramane, pentru mine cel putin, o necunoscuta.
O interventie impresionanta
Cert este ca sub semnul sau mai curand sub aripa ocrotitoare si dezinhibanta a tinerimii studioase s-au organizat, la Iasi si la Putna, intre 12 si 14 aprilie 1957, manifestari celebrand urcarea pe tron a lui Stefan cel Mare. Uniunea Asociatiei Studentilor din Romania asigura, spre linistea oficialitatii, structura de rezistenta a actiunii. La propunerea acestei Uniuni, am facut parte dintre studentii de la Conservatorul de Muzica bucurestean desemnati sa mergem la Iasi si la Putna. Era un eveniment cu totul iesit din cenusiul vietii de student de pana atunci si care m-a transpus apoi intr-o stare de transa, dat fiind primul meu contact de visu cu Iasul, cel care, prin el insusi si prin simbolurile sale culturale, imi inaripase si pana atunci imaginatia. In aceasta avalansa crescanda de impresii, nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca, inca de la debutul sesiunii festive, lipsea tocmai festivismul de circumstanta (prezent, in proportii totusi rezonabile, numai in salutul rectorului Univesitatii “Al. I. Cuza”, Ioan Creanga, si al lui Aurelian I. Popescu, presedintele Consiliului Uniunii Asociatiei Studentilor din aceeasi universitate). Acordandu-i-se ponderea de substanta, interventia studentului la istorie Alexandru Zub (iata din nou reliefat elementul tanar) a impresionat de la inceput si apoi a entuziasmat prin tonul cald si inflacarat, atat de departe de incremenirea in limbaj, in formule poncife, ubicue pe atunci in discursul oficial. Dincolo de ceea ce trebuia spus din perspectiva si sub imperativul exigentelor cunoasterii istorice, retineam cu incantare, intr-o avalansa de planuri intersectate, idei si sentinte ce tineau de un mostenit si subiacent orizont, ca si de necesare, dar neideologizante valorizari actuale.
Variate prin modul de abordare si datorate unor studenti de la universitatile din Iasi, Cluj si Bucuresti, alte comunicari mai oscilau intre studiul aplicat si neavenite incercari “sociologizante” si politizante, intr-un flagrant contrast cu atitudinea adoptata de Al. Zub (“plin de caldura, sinceritate si putere de convingere”, cum insemna colega mea de atunci si viitoarea mea sotie - de asemenea membra a delegatiei Conservatorului bucurestean - pe brosura-program a sesiunii pe care, nu stiu prin ce intamplare, am pastrat-o).
Recitind astazi “textul prescurtat” al comunicarii lui Al. Zub, asa cum a aparut in Viata studenteasca (nr. 5, aprilie 1957) am inteles ca, ocolind maniera istorista de narare a faptelor, autorul a ajuns selectiv la acest ton atat de cuceritor prin reflexele fulgurante pe care le produceau in constiinta auditorilor rememorarea conoscutelor vorbe ale cronicarilor si ale calatorilor straini, sentintele marilor istorici si scriitori romani, cele care in fond au sedimentat in noi (vinovat?) pretuirea fata de emblematica figura a domnului moldovean. Vorbitorul nu a uitat sa evoce (ca pe o justificare, poate) serbarile de la Putna din 1871 si chiar comemorarea, in 1954, a 450 de ani de la moartea lui Stefan (predecesoarea, in cifre rotunde, a manifestarilor de anul trecut…).
Am avut placuta surpriza sa constat ca in josul aceleiasi pagini din Viata studenteasca, Paul Diaconescu (student-delegat asemeni noua, si apoi, ca trimis al Scanteii, viitor transfug la Paris) publica o placheta evocand, liric, intr-un “registru afectiv”, cum il va caracteriza Al. Zub, atmosfera Iasilor, cele petrecute acolo ca si la Putna; cu evident talent literar, el da glas unor simtaminte cu care ma identificasem pe de-a-ntregul.
Nefericitul deznodamant al initiativei
Anii au trecut. Drumul meu in viata (inclusiv in cea profesionala) o lua in alta parte, astfel incat “evenimentele” de la Iasi si de la Putna au ramas in memoria mea doar ca o intamplare luminoasa. In afara de aceasta, legaturile mele cu lumea universitara, implicit cea a istoricilor, erau ca si inexistente, acestea fiind singurele modalitati prin care, pe cai “oculte”, as fi putut afla ce li s-a intamplat organizatorilor acelor manifestari: anchetarea, “demascarea”, procesul si, finalmente, incarcerarea. Intre timp, la Bucuresti, eram si noi amenintati, in anul terorii 1959, de pericole, intre care excluderea din facultate in faza ei terminala ni se parea lucrul cel mai putin grav, astfel incat nu aveam suficiente resurse morale pentru a mai privi la cele se intampla dincolo de propria ograda.
Reunirea, la inceputul anilor ’90, a fostilor bursieri romani ai Fundatiei “Alexander von Humboldt” intr-un club (Humboldt Club Rumänien) mi-a dat prilejul de a-l intalni printre alumni pe Alexandru Zub. In chip firesc s-au reiterat intre noi cele intamplate la Iasi-Putna, eu afland totodata despre nefericitul deznodamant al initiativei. Despre acesta si despre urmarile lui prelungite asupra traiectoriei profesionale a cercetatorului iesean (inclusiv despre dificultatile, cu tente ades ridicole, in obtinerea bursei Humboldt de catre Al. Zub) aveam sa aflu inca mai multe din dialogul istoricului cu Sorin Antohi(1) si aveam sa inteleg mai ales parcurgerea de catre Alexandru Zub a acestei lungi perioade cu incredere in biruinta binelui, date fiind taria de caracter, dar si cinstea si modestia ce-l caracterizeaza. Cel care nu si-a arogat imaginea de martir gaseste pana si cu privire la universul concentrationar (detentia de sase ani, intre 1958 si 1964) ca el este “un amestec in care trebuie sa dai normalitatii sau binelui partea ce i se cuvine. Suum cuique…”(2).
Acelasi dialog Antohi-Zub mi-a readus in atentie intrebarea-cheie initiala: cum a fost posibila o manifestare ca aceea din 1957? Am inteles, mai intai, ca opozitii de principiu (rectorul Universitatii din Cluj, un prorector al Universitatii din Iasi) au existat. Si, cu toate masurile de prevenire si chiar amenintarile proferate la adresa organizatorilor, actiunea s-a considerat finalmente a fi fost o “greseala”. Daca greseala conform eticii comuniste, lipsa de vigilenta sau numai schimbare de optica din partea oficialilor fost-a aceasta, oricum procesul, pornit numai dupa un an (in urma caruia au fost arestati, alaturi de Al. Zub, Aurelian Popescu, Mihai Brudiu si Dumitru Vacariu) a fost, pare-se, destul de popularizat si considerat un bun prilej de a induce frica in lumea universitara. Daca organizatorului acestui act “indreptat impotriva ordinii sociale” (A. Popescu) si “agitatorilor reactionari” (M. Brudiu si D. Vacariu) li s-au adus acuze de subversiune directa, lui Al. Zub nu i s-a iertat calitatea intelectuala si verticalitatea morala, resimtite ca vrajmase sub impulsul unei uri viscerale: “Cei mai vinovati nu se faceau aceia care greseau ori uitau cuvantul ritual potrivit, ci putinii inadaptabili, neschizofrenabili, a caror marginalizare, fara ca ei sa fi comis vreun delict politic, se impunea drept necesara profilaxie fata de restul societatii ingenunchiate.(3)”
Invingandu-si destinul, in sensul aproape antic al acestei atitudini, Al. Zub se asterne pe o munca fara preget, dand la iveala, an de an, volume fundamentale prin obiectivul si tinuta lor stiintifica. Incrancenarea aceasta, tinand de firea sa (si poate de teama ascunsa ca viata i-ar mai putea pune oricand negandite piedici…), l-a ferit pe istoricul iesean de derapaje ideologice de ori ce fel, facandu-l sa slujeasca historia, magistra vitae; ceea ce incurajeaza speranta secreta a fiecaruia dintre noi ca pana si “istoria poate deveni Istorie”.(4)
In acelasi ton confesiv si, inca o data, “registru afectiv” de care sigur am abuzat, trebuie sa mai adaug ca reinnoirea legaturii umane cu Al. Zub m-a facut sa incerc si un simtamant de culpabilitate, la gandul ca eu n-am intampinat - ca si alti colegi probabil - nici pe departe dificultatile sale in accederea la bursa Humboldt. Nu in cele din urma, as vrea sa intaresc cele spuse de Sorin Antohi cu privire la acel ritual: “a lua cafeaua la Zub”, ritual in egala masura expiatoriu (pentru mine) si de cunoastere reciproca prin dialog, caruia m-am dedat. Fara nimic monden, fara macar eleganta conventionala a unui club, biroul directorului Institutului de Istorie “A. D. Xenopol” de pe strada Lascar Catargi nr. 15 din Iasi ofera decorul cel mai insolit posibil pentru “locul faptei”. Aici, printre mormane de carti si hartii ce acopera realmente orice spatiu pe orizontala sau pe verticala (pentru celebra cafea abia a gasit secretara ceva ce s-ar fi putut numi un loc…), decor ce ne mai tempereaza ingrijorarile cand ne gandim la dezordinea si prea-plinul bibliotecilor de acasa, Al. Zub se intalneste cu subalternii, colaboratorii si prietenii. Lucrul nu a trecut neobservat nici in dialogul Antohi-Zub, dialog ce a beneficiat de acelasi cadru. Spatiul fizic tot mai ingustat din aceasta (ne)incapere este in mod miraculos in vadita expansiune de indata ce este luat in posesie de orizontul nelimitat al proiectelor, ideilor, meditatiilor si al aducerilor aminte.
Note:
1. Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala in Romania. Alexandru Zub in dialog cu Sorin Antohi, Iasi, 2002;
2. Op. cit., p. 52;
3. Mihai Gramatopol, Morfologia dezastrului, Brasov, 2005, p. 14;
4. Mihaela Angelescu Irimia, De la istorie la Istorie, in: Observator cultural, nr.1 din 3-9 martie 2005.
(Subtitlurile apartin redactiei)
