De același autor
Prezenta extrem de discreta în viata politica de fiecare zi, Constitutia este convocata, dramatic, in momentele de criza: atunci cand cei doi presedinti ai Camerelor invoca domnia legii in contextul iminentei lor schimbari sau in situatia in care un blocaj indus de Curtea Constitutionala pune sub semnul intrebarii o agenda legislativa, legea fundamentala devine reperul la care toti actorii aleg sa se refere, cu deferenta cuvenita. Ceea ce nu inseamna ca dezbaterile constitutionale actuale pot fi privite ca fecunde intelectual: osciland intre tehnicismul ezoteric si imprecatia politica, ele au potentialul de a compromite un set de interogatii fara de care statul de drept ar fi inimaginabil in sine.
In aceasta serie de crize care au definit anul 2005, de la ciocnirea intre presedinte si prim-ministru in chestiunea organizarii de alegeri anticipate pana la limitele impuse unei remanieri timide, ultimul episod, generat de viziunea prezidentiala a reformarii parlamentului prin adoptarea sistemului unicameral, poate fi la originea realizarii unui numar de pasi institutionali care sa conduca la schimbarea geometriei constitutionale. Lansata intempestiv, aceasta dezbatere este, la randul ei, indisociabila de un cadru legal si politic specific postcomunismului romanesc.
Anul 2005, cu volatilitatea peisajului sau mediatic, a relevat fragilitatea sistemului constitutional imaginat la 1990/ 1991 si renovat in 2003; in ambele ocazii istorice, disponibilitatea de ataca un fond al problemelor si de avansa un set de solutii a fost mai degraba limitata. Ceea ce a rezultat, in cele din urma, a fost un regim ce provoaca, aproape inevitabil, ciocnirea dintre seful de stat si seful de guvern: avatarurile demiterii/demisiei lui Radu Vasile sunt simptomatice pentru deficientele constitutionale niciodata eliminate cu adevarat. Schimbul de replici taios si glacialitatea relatiilor dintre Calin Popescu-Tariceanu si Traian Basescu sunt parte din aceasta istorie delicata. Beneficiind de legitimitatea votului popular, presedintele este confruntat cu o pozitie relativ marginala in actul de guvernare: atunci cand alianta dintre adunari si seful de guvern este sudata, sansele indepartarii primului ministru sunt nule. De aici recurenta unor nemultumiri prezidentiale, care trimit la un fond constitutional identificabil fara dificultate.
Pe un alt palier, mostenirea operei de constitutionalizare din anii 1990/1991 a fost impunerea unui sistem bicameral imperfect conturat, a carui lentoare legislativa si suprapunere de atributii au alimentat un curent de opinie definibil in termenii unei demonizari a parlamentarismului insusi. Asimilat cu un spatiu al privilegiilor, marcat, in ochii publici, de complicitati transpartinice, parlamentul nu mai este asociat cu reprezentarea natiunii, ci cu tentativa “politicianista” de fraudare a vointei ei. Intre seful de stat si adunari, simpatiile romanilor s-au indreptat, invariabil, catre primul actor, in detrimentul celui de-al doilea.
Reforma constitutionala din 2003 (reforma compromisa de iregularitatile unui referendum care nu a onorat in nici un fel aspiratiile de onorabilitate europeana in numele carora fusese initiat) a ratat ocazia de a imagina un cadru institutional viabil pentru bicameralismul autohton: distinctia dintre “Camera de decizie” si “Camera de reflectie” a fost preferata in dauna unei incizii chirurgicale, gratie careia Senatul sa isi fi regasit un loc precis definit si un set de atributii lipsite de ambiguitate. Compromisul politic s-a intalnit cu reticenta senatorilor insisi de a prezida la remodelarea corpului din care faceau parte. Ceea ce a ramas, la finele operei de revizuire, este un sistem bicameral neepurat de imperfectiuni si complicatii juridice.
Reforma inteligenta a Parlamentului
Pe acest fond al unor mosteniri deschise, initiativa sefului de stat de a provoca abolirea Senatului nu poate fi separata nici de intentia redefinirii institutiei sefului de stat, nici de obiectivul satisfacerii unui obiectiv popular la nivelul electoratului. Sistemul unicameral, ca si modificarea regimului electoral se intalnesc cu o agenda a presedintelui, ea insasi definita, cel putin la nivel declarativ, prin ostilitatea fata de rigiditatea institutiilor actuale. Iesirea din blocajul existent in adunari, acolo unde Partidul Social Democrat rezista oricarei ofensive politice, pare a fi simplificarea organizarii parlamentului insusi.
Vigoarea cu care punctul de vedere prezidential este avansat nu exclude existenta unei viziuni asupra statului si amenajarii sale. Spre deosebire de predecesorii sai, Traian Basescu pare hotarat sa plaseze seful de stat intr-o relatie directa cu natiunea. Stilul direct, capacitatea de a mobiliza un anume limbaj cotitidian ii permit sa exploateze la maximum o legitimitate conferita de votul direct. Recursul la referendum, o premiera romaneasca, reflecta un tip de lectura al Constitutiei: fara a mai aspira la rolul de mediator, fara a se mai complace in neutralitatea (iluzorie) a sefului de stat, actualul presedinte prefera promovarea propriei agende, cu riscul antagonizarii altor puteri din stat. In contextul iminentei confruntari, recursul la referendum nu mai este un accident.
Si chiar daca revizuirea Constitutiei nu se poate realiza decat cu maxima dificultate, prin punerea in lucru a unor proceduri parlamentare, ipoteticul referendum initiat de seful de stat nu este lipsit de relevanta constitutionala. O confirmare populara, in conditiile unei participari masive la vot, ar insemna ca, din acel moment, viziunea sefului de stat nu mai poate fi ignorata. In planul relatiilor din cadrul puterii executive, un prim-ministru reticent fata de mandatul national ar putea fi eliminat fara dificultati majore. Intalnirea dintre initiativa sefului de stat si electorat ar transa, pe termen mediu, rivalitatea constitutionala dintre presedinte si prim-ministru. Inca o data, seful de stat s-ar afla in postura de invidiat a unui interlocutor direct al poporului, in opozitie cu inertia unui sistem osificat.
Adoptarea sistemului unicameral este, in aceasta ordine de prioritati prezidentiale, o strategie castigatoare: convergenta dintre cursul opiniei publice si agenda sefului de stat poate aduce eliminarea Camerei superioare, fara dificultati majore. Argumentele sunt vizibile si pot fi sintetizate de seful de stat: urgenta identificarii unui mod de lucru parlamentar eficient, reducerea de costuri bugetare, abandonarea unui corp parazitar, relatia dintre legiferarea europeana si interesele natiunii. Ceea ce se contureaza, ca un scenariu seducator, este imaginea unui parlament suplu, gata de actiune si pregatit sa se inscrie in logica programului votat de electorat. Tergiversarile, blocajele, inertiile ar fi absente din peisajul constitutional viitor. Romania ar fi in sincronie cu statele ce practica, cu relativ succes, unicameralismul: vecinii nostri bulgari si maghiari pot fi evocati aici.
In acest climat definit prin alinieri partizane si acuze de atentat la integritatea legii fundamentale, rezerva critica are potentialul de a cobori temperatura discutiilor publice, aducand un corectiv al perspectivei si al prudentei: inflamarea oratorica, ca si fidelitatea politica inflexibila pot conduce la un nou esec al operei de constitutionalizare. Ceea ce se cere evitat este ca intreaga dezbatere sa fie redusa la o alternativa procustiana: alaturi de abolirea Senatului si de mentinea actualului cadru de reprezentare, reforma inteligenta a Camerei superioare ramane o optiune ce merita explorata. Poate mai putin evidente si atractive decat argumentele sprijinind monocameralismul, ratiunile invocabile in favoarea unui Senat reamenajat nu sunt irelevante: un echilibru la nivelul legiferarii, posibilitatea de a acorda comunitatilor locale si elitelor profesionale si academice un spatiu de manifestare, articularea unui cadru la nivelul caruia controlul activitatii Executivului sa fie realizat efectiv, indepartarea riscului unei tiranii a majoritatii din adunari. Tot atatea formule legale de a reda ordinii constitutionale misiunea ei originara: protejarea libertatilor si limitarea guvernamantului.
Optiunea binara ar limita marja de actiune a actorilor ce cauta compromisul institutional: reinventarea bicameralismului implica, pentru prima data in anii de dupa 1990, o reflectie sistematica si lucida in marginea arhitecturii si obiectivelor sale. Reducerea numarului de membri, aparitia unor senatori de drept, alocarea unor atributii exclusive in domeniile apararii sau politicii externe sunt instrumente de rationalizare a unei institutii nereformate cu adevarat in 2003. Relatia dintre comunitatea locala, regionalizare si Senat poate fi amenajata astfel incat Camera superioara sa aiba si o dimensiune de integrare, lasand vocilor locale libertatea de a se exprima. Modelul spaniol este exemplar in aceasta directie.
Care este, in acest joc de puzzle, locul rezervat constitutionalismului si patrimoniului sau intelectual? Raspunsul este previzibil: unul marginal. Ceea ce nu inseamna ca formularea de solutii este o conduita donquijotesca. Reforma parlamentului nu poate fi separata de domeniile in care deficitul constitutional a fost vizibil, in ultimul deceniu si jumatate. Un parlament monocameral la fel de docil in aprobarea ordonantelor guvernamentale nu ar insemna decat o scadere de costuri, in termeni economici, dar nu si un avans democratic. Dupa cum realitatea controlului parlamentar asupra Executivului poate insemna o fictiune si in viitoarea adunare postrevizuire.
Altfel spus, modificarea Constitutiei nu mai poate fi, ca in anii din urma, un exercitiu refuzat vocilor critice: cetatenia implica, in cele din urma, participarea la aceasta viata a legii fundamentale insesi. Iar participarea civica acopera cu mult mai mult decat simplul vot intr-un referendum. Reactivarea unui instinct al cetateniei trece, in Romania anului 2005, inaintea oricarui experiment institutional.
(Subtitlul apartine redactiei)
