Ucraina, între `Pacta sunt servanda` și Realpolitik

Ion Vianu 11.03.2014

De același autor

Dacă principiile convenite în dreptul internațional nu sunt automat aplicabile (ba chiar pot fi considerate, în logica cinică a vieții politice, drept „simple petice de hârtie“), există reguli nescrise care guvernează în chipul cel mai constant.

Cea dintâi învățătură pe care o tragem din eve­ni­mentele care se desfășoară în și împrejurul Ucrai­nei în ultimele luni este că principiul na­țio­na­li­tă­ților (teritoriile statelor trebuie să corespundă cu frontierele lingvistice), formulat în secolul al XVIII-lea, susținut de Napoleon al III-lea, cul­mi­nând cu Tratatul de la Versailles în 1919, con­fir­mat de destrămarea URSS în 1991, este în plină vi­goare.

Ucraina contemporană s-a născut ca o confirmare tardivă a principiului naționalităților, dintr-o is­to­rie dureroasă a unei etnii exploatate de im­pe­ria­lismul rusesc, cvasidistruse de represiunea bol­șe­vică, o națiune mare în căutarea seculară a unui stat propriu. Nu lipsită de umbre, lupta ucrai­ne­ni­lor pentru a avea o țară rămâne profund jus­ti­fi­cată.

A doua observație prilejuită de evenimentele cu­rente este că principiul de bază al dreptului obli­gațiilor și dreptului internațional public: pacta sunt servanda („convențiile trebuie respectate“) nu se impune de la sine.

Ucraina a moștenit, după lichidarea URSS, în 1991, un stoc important de arme nucleare (care au făcut din ea, timp de trei ani, a treia putere nucleară a lu­mii), la care a renunțat în sprijinul principiului ne­proliferării nucleare. În 5 decembrie 1994, prin­tr-o serie de protocoale cunoscute colectiv ca Me­morandul de la Budapesta, SUA, Rusia, Marea Britanie se angajau în comun „să respecte in­de­pendența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei…“ reafirmând „obligația de a se ab­ține de la amenințări sau de la folosirea puterii îm­potriva integrității teritoriale sau a in­de­pen­denței Ucrainei… Cu excepția legitimei apărări sau în conformitate cu Carta Națiunilor Unite“.

În 5 martie anul acesta, la Paris, miniștrii de Ex­ter­ne ai SUA, Regatului Unit și Ucrainei au confirmat obligațiile ce rezultă din tratat (Rusia a refuzat să participe la reuniune). În ce-i privește pe experții in­dependenți (occidentali), sunt împărțiți: unii con­sideră violarea memorandului casus belli (un motiv de război), alții subliniază că memorandul „nu are mijloacele de-a fi pus în aplicare“ (means of enforcement). Rusia nu recunoaște autoritățile ucrainene actuale, sub cuvânt că provin dintr-o lo­vitură de stat.

Opțiunea militară ar onora cel mai bine statele sem­natare, SUA și Regatul Unit. Nimeni nu poate însă omite faptul că un război între marile puteri ar avea consecințe incalculabile, potențial dis­truc­tive pentru umanitate. Este rațional de considerat că o astfel de opțiune este una extremă, chiar dacă este legitimă (fiindcă „pactele trebuie res­pec­ta­te“).

Ajungem aici la o a treia constatare: dacă principiile convenite în dreptul in­ter­na­țio­nal nu sunt automat aplicabile (ba chiar pot fi considerate, în logica cinică a vieții po­litice, drept „simple petice de hârtie“), există reguli nescrise care guvernează în chipul cel mai constant. Aceste reguli sunt inspirate de ceea ce se numește Real­po­li­tik; toate imperiile, de când lumea, prac­tică Realpolitik, politica justificată prin ra­portul de forțe.

Una dintre componentele Realpolitik este existența domeniilor rezervate. În ter­me­nii Realpolitik, pretențiile rusești asupra Crimeei pot fi înțelese. Este un teritoriu ma­joritar rusofon, adăpostește baze mi­li­tare la care Rusia nu poate renunța. A im­pune această pretenție ar însemna a nega dreptul Rusiei de-a fi prezentă la Marea Neagră. Rusia reclamă un domeniu re­zer­vat (un pré carré) și a jucat până acum impecabil, avansând pionii, într-o invazie mascată (cu militari nepurtând însemnele naționale), în timp ce oponenții occi­den­tali discutau. Mai este și altă problemă cu Rusia: imensa țară are un program im­pe­rial secular, de apropiere de strâmtorile Mă­rii Negre. Se știe ce s-a întâmplat cu Ba­sarabia; de aceea un politolog prestigios ca Z. Brzezinski avertizează că, în cazul unei acceptări a anexării Crimeei, ne așteaptă o extindere a „domeniului rezervat“, în pri­mul rând la R. Moldova și Polonia.

Dincolo de raportul de forțe, putem să ne întrebăm dacă există o justificare morală a Occidentului față cu Rusia. S-a argumentat că NATO, care a decis soarta războiului din Kosovo, nu ar avea dreptul moral să se opună „independenței“ Crimeei. NATO are baze în Kosovo, așa cum Rusia speră că și le va conserva pe cele din Crimeea. Ar­gumentul are o anumită pondere, însă este criticabil: fosta secretară de stat Madeleine Albright consideră că in­de­pen­dența Kosovo s-a produs în cadrul unor mari rearanjări în spațiul ex-iugoslav și nu are aceeași semnficație. Explicația este sub­tilă, dar bazele din Kosovo există încă, la mulți ani după război.

Argumentele economice atârnă greu în cum­pănă. Europa realizează o cotă im­por­tantă a afacerilor ei cu Rusia. Dar și Rusia ar pier­de enorm, având o economie mai fra­gilă. Cel puțin din acest punct de ve­de­re, nimeni nu este interesat în avarierea gra­vă și durabilă a afacerilor între Rusia și UE.

Adeziunea imediată la UE a Ucrainei ar în­semna o pierdere de identitate încă și mai mare a Uniunii, Ucraina neîndeplinind con­dițiile de aderare, și i-ar lărgi obli­ga­țiile față de un teritoriu al ei, obligații pe ca­re nu se știe dacă și cum este capabilă sau doritoare să le onoreze. Acordul de Aso­ciere, posibil, nu ar însemna o pro­tecție suficientă.

Rămân sacrificiile și suferințele ucrai­ne­nilor, care atârnă greu în balanță. Ele nu pot să nu facă parte din ecuație. Dar achi­zițiile Maidanului nu feresc Ucraina de o re­venire pe târâș a influenței rusești. Iar țara rămâne profund divizată, con­tra­dic­țiile etnice se vor accentua, reconcilierea pare acum imposibilă între cele două naționalități.

Ceea ce niciun guvern nu-și poate permite să declare un comentator liber are dreptul să exprime: cea mai bună soluție dintre cele mai rele ar fi bipartiția Ucrainei. Dar este o soluție la rândul ei șchioapă, fiindcă nu există o linie de separație etnico-ling­vistică precisă, cum se întâmplă, de pildă, în Elveția, unde limita dintre germanofoni și francofoni nu suferă nicio încălecare. Iar Rusia și-ar putea extinde pretențiile mult către Vest. Este o soluție de avarie, greu de pus în aplicare, care va aduce multe suferințe, dar mai bună decât un conflict generalizat și fierbinte.

Tratativele cu Rusia ale UE și NATO nu se pot face decât de pe o poziție de forță, îndeajuns de elastică spre a preveni o conflagrație, dar destul de dură pentru a fi disuasivă. Diplomații și decidenții ultimi au sarcina grea, aproape imposibilă, de-a face echilibristică pe coarda întinsă a ra­porturilor de forță. România, țară de linia întâi a NATO, țară de graniță a UE, nu poate decât să se conformeze acestei po­litici.

Avem în față o perioadă dificilă. Războiul Rece, economic, politic și posibilitatea în­călzirii lui nu pot fi excluse. Un aran­ja­ment de ultim minut, cu revenirea la si­tuația anterioară, este greu de imaginat. Ca altădată, s-ar putea să avem noroc, dar să nu contăm pe asta. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22