Stabilitatea legislativă, cheia rezistenței instituțiilor

Perioada ultimilor zece ani din istoria re­centă este cea în care justiția a per­format, iar motivele trebuie căutate și în cadrul le­gislativ actual. Anul 2016 a fost unul în ca­re diversele crize care au zgâlțâit sistemul și mo­di­fi­cările de legislație sur­ve­ni­te nu au reușit tot­uși să fragilizeze instituțiile. Așa încât este recomandabil să nu ne domolim avântul re­formist și să îmbunătățim performanțele instituțiilor judiciare în cadrul legal exis­­tent. Pentru că e puțin pro­babil ca în următorii ani parlamentul să genereze acte nor­ma­ti­ve mai bune decât cele pe care le avem de­ja în vigoare.

Operele științifice din pușcărie

Subiectul operelor știinţifice produse de pușcăriași a ajuns rapid în presa inter­na­țională, care a scris despre bizara aplecare spre cercetare a condamnaților penal din România care se manifestă doar după in­trarea în pușcărie. Ministrul Justiției a vor­bit pe larg despre nevoia de a modifica le­gea, astfel încât calitatea științifică a lu­crărilor să poată fi evaluată obiectiv, iar de reducerile de pedeapsă să beneficieze doar cei care într-adevăr generează lu­crări științifice originale. De asemenea, mi­nistrul Raluca Prună a susținut că legea trebuie modificată astfel încât condamnații să nu beneficieze de reduceri care se pot cumula, ci doar de o reducere globală care să nu depindă de numărul de lucrări ştiin­țifice publicate. Au urmat discuții aprinse despre asimilarea muncii intelectuale cu munca fizică – pentru că reducerile de pe­deapsă se aplică și în cazul în care con­dam­nații prestează muncă fizică - și des­pre modul concret în care poate fi orga­ni­zată activitatea de verificare a calității şti­in­țifice a lucrărilor elaborate de către con­damnați. Încă de atunci am susținut pu­blic faptul că, într-o țară ca România, în care problema plagiatelor este una ende­mică, e nerealist să imaginăm un sistem care să funcționeze pentru condamnații pe­nal mai bine decât pentru cercetătorii aflați în libertate. Apoi, este dificil de sta­bilit care e nivelul de originalitate al unei opere științifice pentru ca autorul ei aflat în penitenciar să se califice pentru re­du­cerea pedepsei – urmează să aplicăm stan­darde maximale sau să recompensăm în­cer­carea onestă de a genera un produs ști­in­țific? De fapt, și în baza legii anterioare judecătorii puteau evalua critic cererile for­mulate de condamnați, putând să le re­fuze dacă ajungeau la concluzia că lucră­ri­le prezentate nu au caracter științific. De altfel, au existat decizii judecătorești în acest sens, dar această tendință s-a ma­ni­festat mai degrabă marginal, majoritatea judecătorilor ferindu-se să facă asemenea evaluări calitative, preferând să se bazeze pe concluziile formulate de comisiile din penitenciar. DNA a demarat o anchetă cu privire la modul în care se iau deciziile la nivelul comisiilor din penitenciare, dar, dincolo de eventualele sancțiuni penale, mecanismul administrativ trebuie schim­bat. Guvernul a adoptat o OUG prin care condamnații ar primi o reducere de 20 de zile pentru elaborarea de lucrări științifice, indiferent de numărul aces­tora; calitatea științifică a lucrărilor ar urma să fie eva­luată de o comisie ex­ter­nă (Consiliul Național al Cercetării Științifice). Ac­tul normativ se află acum în parlament, unde se dis­cută despre revenirea la va­rianta legislativă an­te­ri­oa­ră, care conferă beneficiul red­ucerii de pedeapsă pen­tru fiecare lucrare științifică elaborată.

Confiscarea efectivă, condiția eficienței

Un progres important s-a înregistrat în domeniul recuperării pagubelor generate prin infracțiuni. A fost operaționalizată Agenţia Naţională de  Administrare a Bu­nurilor Indisponibilizate (ANABI), prin adop­­tarea legislației secundare în acest do­meniu și prin numirea conducerii acestei instituții. Dacă în anii următori agenția va fi lăsată să își facă treaba fără influențe politice și fără intimidări, performanțele jus­tiției penale române vor crește sem­ni­fi­cativ. Pe lângă condamnările penale cu exe­cutare, vom începe să vedem confiscări sem­nificative care vor ajunge să fie puse în executare – adică se vor întâmpla și în practică, nu vor rămâne doar consemnate în decizia judecătorească. ANABI se va ocu­pa și de administrarea bunurilor in­dis­ponibilizate în cadrul procedurilor penale, asigurându-se că valoarea acestora nu va scădea pe durata procedurilor până la ire­levanță, așa cum se întâmplă acum. Ideea înființării unei structuri de acest tip nu este autohtonă – entități similare există și în Franța, Olanda, Marea Britanie, ca să dau doar câteva exemple. ANABI va car­to­grafia pentru prima dată în România or­di­nele de indisponibilizare și deciziile de confiscare. Vom avea, în sfârșit, o imagine completă și în timp real asupra acestor chestiuni, iar asta este prima condiție pen­tru îmbunătățirea performanței în materia confiscării efective a bunurilor obținute din infracțiuni.

CCR, decizii cu bătaie lungă

Curtea Constituțională a pronunțat de­ci­zii cu impact major asupra justiției penale în materia efectuării interceptărilor și în privința definirii abuzului în serviciu. Cu privire la interceptări, CCR a stabilit că în materie penală acestea trebuie efectuate de către organele de urmărire penală, de­clarând neconstituțională includerea în lis­ta celor care pot efectua interceptări a al­tor organe specializate ale statului. De­ci­zia a fost urmată de o OUG, mandatele de interceptare urmând să fie puse în apli­care de către ofițeri de poliție judiciară. O discuție aparte a privit mecanismul tehnic prin care se realizează interceptări în Ro­mânia și în special chestiunea separării fizice a sistemului prin care se realizează in­terceptări în materia siguranței na­țio­nale de cel care servește interceptărilor în materia justiției penale. Președintele Se­na­tului a susținut public propunerea înfiin­țării unei agenții, în subordinea parla­men­tului, care să se ocupe de interceptări. Pen­tru moment, soluția pentru care s-a optat este aceea a utilizării sistemului unic existent atât de către serviciile de infor­ma­ții – în materia siguranței naționale –, cât și de către poliția judiciară – în materia jus­tiției penale. Dezbaterea despre ne­ce­si­tatea construirii unor sisteme de sine stă­tătoare a fost amânată pentru mai târziu. În privința abuzului în serviciu, CCR a in­terpretat sintagma îndeplinește în mod defectuos și a decis că această infracțiune este constituțională în măsura în care con­duita sancționată penal constă în încăl­carea unor atribuții prevăzute de legile în vigoare. CCR a arătat că, pentru a se pu­tea antrena răspunderea penală (cea mai serioasă formă de răspundere), este ne­voie să se probeze încălcări grave ale legii și că ineficiența sistemelor de răspundere administrativă și disciplinară nu justifică aruncarea tuturor conduitelor potențial sancționabile în sfera justiției penale. Aceas­ta este una dintre tendințele ob­ser­vabile în ultimii ani în care justiția penală a început să performeze – în loc să își îndeplinească rolul de verificare și sanc­țio­na­re, organele de control administrativ pre­feră să se mărginească la a sesiza DNA ori alte structuri de parchet, considerând că, odată cu respectivele sesizări, rolul lor se încheie. Acest mod de operare este pro­fund greșit, pentru că nu orice încălcare a legii este susceptibilă de o sancțiune pe­na­lă (de altfel, simpla existență a sanc­țiu­ni­lor de tip administrativ și disciplinar sus­ți­ne această idee) și încarcă în mod ne­jus­ti­fi­cat justiția penală cu dosare con­s­trui­te în jurul unor fapte de mică importanță, ale căror consecințe ar fi putut să fie în­lătu­ra­te mai eficient prin alte mecanisme. În mod greșit se alimentează așteptări nerealiste la nivelul societății, care pri­vește spre jus­ti­ția penală cu speranța că aceasta va re­zolva toate problemele Ro­mâ­niei. Un exem­plu concludent este cel al mana­ge­ri­lor de spitale care, deși au fost trimiși în ju­decată în dosare de corupție, au con­ti­nuat să ocupe funcții de con­du­ce­re și să comită infracțiuni de natura celor pentru care fuseseră deja investigați. Aceas­ta este de fapt o disfuncționalitate a sistemului ad­ministrativ de gestionare a resurselor publice, nu o nereușită a sis­te­mului penal, deși această a doua opinie este mult mai răspândită în rândul opiniei publice.

Stabilitatea legislativă, un bun câștigat

Un ultim aspect de menționat în privința anului care tocmai se încheie este păs­trarea neschimbată a legilor justiției, în pofida dezbaterilor publice pe acest su­bi­ect. S-a vorbit mult despre cum ar putea fi îmbunătățit cadrul legal actual, despre schim­barea compoziției CSM, despre răs­pun­derea magistraților, despre proce­du­rile de numire în funcțiile de conducere din parchete și instanțe. Căutarea unor so­luții optime este un demers onorabil, dar cred că în încercarea de a găsi regle­men­tarea perfectă riscăm să pierdem echil­i­brul acceptabil pe care îl avem astăzi și care a permis consolidarea justiției și ie­șirea acesteia de sub controlul politic. Pâ­nă la urmă, dacă a existat o perioadă în is­toria recentă a României când justiția a performat, atunci ea este cu siguranță cir­cumscrisă ultimilor 10 ani. Iar, dacă acest lucru s-a întâmplat, motivele trebuie cău­tate și în cadrul legislativ actual. Cu alte cu­vinte, mai binele este de multe ori duș­manul binelui. Privind în viitor, nu văd motive să credem că în următorii ani parlamentul va genera acte normative mai bune decât cele pe care le avem deja în vi­goare. Așadar, cred că e recomandabil să nu ne domolim avântul reformist și să îm­bunătățim performanțele instituțiilor judi­ciare în cadrul legal existent.