Adoptarea euro, un ideal amânat

De ce se opune guvernatorul Mugur Isărescu aşa de vehement ideii de adoptare a monedei unice? De ce sugerează imperativ amânarea proiectului, considerându-l inoportun?

Recent, guvernul a fixat un orizont clar de timp pentru adoptarea euro: 2019. Se pare însă că lucrurile s-au oprit într-un exer­ci­ţiu de retorică, deoarece anunţul nu a fost însoţit de o strategie na­ţio­nală în acest scop. Desigur, guvernul s-o fi uitat la în­de­plinirea acelor criterii de aderare fixate la Maastricht: deficit bugetar sub 3% şi da­torie publică sub 60% din PIB. Or, astea sunt în­deplinite. Inflaţia, treaba Băn­cii Naţionale a Ro­mâ­niei (BNR), s-a calmat şi ea în interiorul intervalului de joc acceptat de Maastricht.

Deşi esenţiale, acestea nu sunt singurele criterii necesare adoptării monedei unice. E nevoie şi de o aliniere a ratelor de do­bân­dă cu cele europene. Îndeplinim şi acest criteriu din toamna lui 2013. Apoi, avem nevoie de o relativă stabilitate a cur­sului monedei naţionale faţă de euro, de aşa manieră încât leul să nu se de­va­lo­ri­zeze, dar nici să se aprecieze cu mai mult de 15%. În ultimii cinci ani am îndeplinit acest criteriu.

Atunci de ce se opune guvernatorul Mu­gur Isărescu aşa de vehement ideii de adop­tare a monedei unice? De ce suge­rea­ză imperativ amânarea proiectului, con­si­de­rându-l inoportun? Explicaţiile tehnice ale guvernatorului BNR se învârt în jurul a ceea ce el numeşte convergenţă reală, adi­că economia nu este pregătită să intre în zona euro, deoarece nu s-au finalizat şi uneori nici n-au început reformele ne­ce­sare armonizării cu zona euro.

Isărescu se teme de intrarea leului în an­ti­ca­mera zonei euro, în mecanismul eu­ro­pean al cursului de schimb, în care mo­ne­da naţională trebuie să reziste vreo doi ani. Aici este un pericol evi­den­ţiat de celebrul atac spe­culativ al lui Soros asu­pra li­rei sterline, care a pră­bu­şit moneda britanică pes­te noapte şi a spulberat che­ful britanicilor de a adop­ta euro. Cu alte cuvinte, e ne­voie de valută în valuri, pen­tru a te adăposti de ata­curi speculative asupra leu­lui. Pe de altă parte, BNR a blocat în con­tu­rile sale o mare parte din valuta băn­ci­lor comerciale, în aşa-numitele rezerve mi­nime obligatorii (RMO). În toiul eu­fo­riei creditării, băncile străine au revărsat că­tre România miliarde de euro, iar BNR, pru­dentă şi oarecum speriată, a capturat o mare parte din aceşti bani, oferind o do­bândă minimală. Acum, BNR obligă băn­ci­le să parcheze în vistieria sa 14% din banii atraşi, pentru o dobândă simbolică de 0,24%. Nivelul RMO a scăzut astfel, lent, de la 40%, cât era în timpul euforiei cre­ditării, dar a rămas de şapte ori mai mare decât cel practicat în zona euro. De la 14% la 2% este un drum lung şi periculos, presărat cu ieşiri masive de valută din ţa­ră şi, pe acest traseu, leul se poate uşor de­valoriza. Isărescu vrea ca această relaxare de politică monetară, adică retrocedarea ba­nilor către bănci, să se petreacă lent, fă­ră sincope. Dacă ar trebui să adoptăm eu­ro în 2019, intrarea în anticamera me­ca­nis­mului ratelor de schimb s-ar petrece la anul, iar reducerea brutală a RMO ar pune o mare presiune pe cursul leului. În acest moment, BNR are vreo 30 de miliarde de euro în vistierie, dar rezerva de valută ris­că se se reducă pe măsură ce din ea dispar banii băncilor.

Pentru românul obişnuit, avantajele adop­tă­rii euro sunt tot atât de mari ca şi pen­tru italieni, de pildă, care au trăit şi ei în inflaţie galopantă. Abandonând leul, dis­par şocurile valutare, care, de altfel, au pus la pământ multe destine. Să nu uităm că, atunci când leul vâslea prin hi­per­in­fla­ţie, politica monetară de ajustare a spul­be­rat economiile părinţilor noştri. În acei ani, în timp ce inflaţia era de 100% sau pes­te, CEC plătea o dobândă de 16% pe an.

Un mare avantaj al adoptării euro ar fi o flui­dizare a comerţului exterior. Expor­ta­to­rii şi importatorii n-ar mai avea grija ris­cului valutar. Statisticile descriu o acce­le­rare a schimburilor comerciale în cazul stat­elor care aderă la uniuni monetare. Iar comerţul exterior este un motor al creş­te­rii economiei. Potrivit unui studiu al pro­fe­sorului Jeffrey Frankel de la Harvard, rea­lizat la cererea FMI, dacă Polonia, de pil­dă, ar adopta moneda unică, afacerile sale comerciale cu zona euro s-ar tripla, iar, ate­nţie, asta s-ar traduce într-o mărire a ve­niturilor reale cu 20%. Ungaria, de ase­menea, şi-ar tripla comerţul cu statele din zona euro şi veniturile ar creşte cu 35%. Un alt efect asociat adoptării monedei eu­ro ar fi deci creşterea salariilor, deoarece ar fi atât presiunea angajaţilor de a fi plă­tiţi la nivel „european“, cât şi capacitatea însăşi ai economiei de a-i răsplăti.

Leul românesc şi-a pierdut oarecum iden­titatea. În discursul presei, dar şi în vor­bi­rea unora, leului i se spune, bizar şi ne­fe­ri­cit, RON, o abreviere tehnică a sintagmei fin­anciare Romanian New Leu, pentru a-l deosebi de cel vechi, risipit în milioane. Ro­mânul obişnuit gândeşte deja în euro, cel puţin pe termen lung. El nu-şi eva­lu­ează proprietatea, fie că e teren, casă sau maşină, în lei, ci în euro. Viaţa e dominată de altfel de moneda unică: acciza benzinei depinde de euro, factura de telefon la fel, preţurile multor produse cresc sau scad în funcţie de cotaţia leului faţă de euro.

Dincolo de avantajele intrării în clubul eu­ro sau de repulsia unora faţă de euro, ră­mâne însă un obstacol: să vrea şi Banca Cen­trală Europeană să ne primească.