De același autor
Politicienii au votat, la unison, o lege care permite românilor care au împrumutat franci elveţieni pentru a-şi cumpăra locuinţe să-şi convertească acum creditele în lei. Peste 50.000 de clienţi ai băncilor care au preferat împrumutul în franci elveţieni vor mai fi avantajaţi de o dispoziţie a legii, care stabileşte că schimbul de monede se va face la cursul „istoric“ de la data în care fost acordat creditul. Desigur, poate fi un avantaj relativ, deoarece conversia la cursul „istoric“ va presupune şi aplicarea dobânzii asociate leului în acea perioadă, care era, ne reamintim, mare și care a făcut din leu o monedă nefrecventabilă pentru clienţii băncilor. Deci reglementarea ar putea demonstra, la aplicare, că socoteala din Palatul Parlamentului nu se potriveşte cu realitatea de la ghişeul bancar.
Băncile cu probleme se vor lupta, în surdină, până la capăt. Iar bătălia finală nu se va da la Curtea Constituţională, unde bancherii vor invoca chestiunile delicate ca discriminarea între clienţi sau caracterul retroactiv al legii, ci la Washington, unde se vor cere despăgubiri. Deja una dintre bănci a apelat la arbitrajul curţii specializate a Băncii Mondiale, Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor legate de Investiţii (The International Centre for Settlement of Investment Disputes - ICSID). Juriştii susţin că nu ne ajută la mare lucru denunţarea acordurilor bilaterale de protejare a investiţiilor, deoarece băncile pierd banii pe care i-au împrumutat în vremea când acordurile funcţionau, iar de la denunţare până la anularea acordurilor trece ceva timp. Este deci posibil ca Trezoreria statului să scoată din vistierie miliarde de dolari pentru a plăti daunele provocate de euforia electorală şi de interesele particulare ale unor iniţiatori.
Deci băncile îşi vor reface socotelile, vor căuta să-şi recupereze pierderile şi noi, cetăţenii obişnuiţi, care fie nu avem credite în monede exotice, fie nu avem deloc împrumuturi, vom achita nota de plată a politicienilor. Marea îngrijorare însă a investitorilor străini este seriozitatea României, maniera în care ţara înţelege să-şi respecte angajamentele. În plus, volatilitatea legislaţiei, care schimbă regula jocului şi pentru trecut, este neliniştitoare.
Rămâne însă deschisă întrebarea: de ce politicienii nu s-au gândit să reglementeze piaţa imobiliară, acolo unde s-a născut criza pe care acum o plătesc băncile şi clienţii lor? Unii consideră că băncile, atunci când au evaluat locuinţele pe care erau rugate să le crediteze, ar fi ştampilat preţul de piaţă al acestora. Din păcate, nu era treaba băncilor să evalueze proprietăţi, ele doreau doar să-şi evalueze riscul asumat prin creditare, acoperit în parte şi de avansuri.
Brokerii de real estate percep şi acum comisioane uriaşe, procentuale, atât de la cumpărătorii, cât şi de la vânzătorii locuinţelor. Ce servicii prestează ei unui client pentru a încasa 2% din valoarea locuinţei a cărei vânzare o intermediază, iată o întrebare cu răspuns dificil. În general, singurul serviciu prestat cumpărătorului este exerciţiul de vizionare a casei, adică antamarea unei întâlniri cu proprietarii la adresa locuinţei mult visate. De ce nu s-au gândit legiuitorii să evite un nou salt speculativ al preţurilor imobiliare şi să stabilească tarife, în lei, pentru fiecare serviciu pe care ţi-l prestează un intermediar? De ce avocaţii au tarif orar, iar brokerii de real estate pot încasa procente de mii de euro pentru simpla dezvăluire a unei adrese?
Legiuitorii ar mai fi putut face un gest de reglementare a pieţei imobiliare dacă ar fi obligat Uniunea Notarilor să publice, măcar trimestrial, după modelul Franţei, preţurile medii pe oraşe, regiuni şi cartiere. Asta ar fi fost referinţa pieţei imobiliare, deoarece platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta în tranzacţiile cu case şi terenuri este biroul notarial.
Desigur că este mai vesel asaltul asupra sistemului bancar, fragilizat de propriile erori, de aglomeraţia pe o piaţă prea mică pentru atât de multe bănci şi de aplicarea unor standarde prea rigide pentru o clientelă prea sensibilă. Unele bănci vor rezista, altele, mai mici, vor avea probleme de capital, dar în general sistemul se va echilibra. Cei care vor pierde vom fi noi, clienţii tăcuţi ai băncilor, care ne-am luat sau ne vom lua credite în lei, monedă fragilă, aşezată pe o economie riscantă. Apare riscul să luăm credite mai puţine şi mai scumpe, deoarece, nu-i aşa, prezentăm, ca ţară, un uriaş risc de neplată. Cât despre cei care acum se consideră victime, deoarece nu s-au gândit că francul elveţian este o monedă riscantă și au ignorat avertismentele din presa economică a timpurilor, sau nici măcar nu au citit vreun rând, poate că a venit vremea să înţeleagă că nimeni nu este responsabil pentru ignoranţa proprie. Nu banca trebuie să-ţi expună riscurile, tu trebuie să iei o decizie bazată pe cunoaştere atunci când îți asumi o povară de dimensiunea unui credit împrăştiat pe 30-35 de ani. Continuând aşa, cu decizii nesăbuite în registru personal sau în mediul politic, riscăm să devenim noi o ţară „exotică“.
