De același autor
Nu se poate ignora perspectiva liberală de modernizare a ţării, dar ideea rămâne la nivel retoric atât timp cât nu este dezvoltată punctual.
Nimic spectaculos în programul de guvernare al liberalilor, ca atare puţine şanse de a primi aplauzele contribuabililor. Începem să înţelegem enervarea liberalilor la vederea seducătoarei oferte fiscale social-democrate, care a lăsat liberă imaginaţia plătitorilor sufocaţi de biruri. Social-democraţii au ţâşnit cu o ofertă fiscală tentantă, deşi inconsistentă, liberală - fără să scape din vedere propriul bazin electoral -, şi corectivă, deşi erorile reparate le aparţin.
Programul liberal este deci centrat pe educaţie, sănătate şi demografie. Un colaj de principii, evident bune, dar care va avea nevoie de bani grei pentru a fi aplicat.
Liberalii promit să acorde educaţiei şi sănătăţii 6% din Produsul Intern Brut, nivel la care se va ajunge gradual, în următorii zece ani. Mai promit o recalibrare a salariilor din învăţământ, de aşa manieră încât, în 2025, salariul de debut al unui profesor să fie 90% din PIB per capita, în termenii puterii de cumpărare. Asta ar fi însemnat ca, în 2013, când PIB per capita în termenii puterii de cumpărare era de aproape 19.000 de dolari, potrivit Băncii Mondiale, un salariu net articulat pe algoritmul ăsta să fi fost de 5.588 de lei, sumă echivalentă cu 1.866 de dolari pe lună. Cam de trei ori cât salariul mediu din decembrie 2013. Desigur, peste zece ani vom avea alte taxe, alt PIB per capita şi altă putere de cumpărare. Ambiţia asta poate fi atinsă dacă ţara, adică bugetul, are bani. Iar ţara are bani dacă economia duduie, parafrazând un fost lider liberal.
Politica economică a liberalilor este fragilă, deocamdată. Lipsesc proiectele clare, concrete. Capitolul energie, de pildă, dezamăgeşte prin lipsa de vigoare şi perspectiva opacă, vagă, bănuită printre rânduri. De pildă, ideea de a oferi o fiscalitate atractivă investitorilor în explorarea-exploatarea hidrocarburilor ar fi trebuit să fie mai clară: cât cedăm, cui şi de ce, cu ce efecte pentru populaţie. Aici însă apare o idee interesantă, anume, ca o parte din veniturile fiscale ale exploatărilor de ţiţei şi gaze să revină autorităţilor locale.
Liberalii rămân la ideea că ar putea impune guvernanţa corporativă prin listarea la bursă a unor pachete minoritare de acţiuni. E o perspectivă naivă, potrivit căreia fără pachete de control ale investitorilor se va schimba stilul de management, şi asta s-a observat în exerciţiul de păcălire a FMI-ului orchestrat în 2012, când cu alegerea managerilor privaţi.
Nu se poate ignora perspectiva liberală de modernizare a ţării, dar ideea rămâne la nivel retoric atât timp cât nu este dezvoltată punctual. De altfel, enunţurile programului rămân la un nivel didacatic, teoretic şi neatractiv. Te plictiseşti citind, nu-ţi sare în ochi, aşa cum ar fi normal, măsura concretă, modelul ales. A promite eficienţa e uşor, a o obţine este cheia succesului, dar drumul, traseul până la reforme trebuie descris cu abilitate pentru a fi înţeles, asumat şi sprijinit de populaţie.
Politica fiscală este prudentă, potrivită conjuncturii. Observăm, dincolo de nivelul taxelor, o aplecare către bunăstarea populaţiei, deoarece i se promite o reducere a poverii fiscale pe facturile de întreţinere. Liberalii au de gând să perceapă o TVA de 9% pe facturile de gaze, energie şi apă, ceea ce lasă sute de lei în buzunarele scofâlcite ale familiilor. Este vestea bună a acestui program, concretă şi uşor de aplicat. Nu mai putea fi vorba de o scădere brutală a fiscalităţii după carnavalul fiscal social-democrat, care i-a speriat pe cei de la Comisia Europeană încât au ripostat, rapid, şi au transmis îngrijorări şi avertismente privind stabilitatea fiscală a ţării.
Strangularea treptată a taxei pe stâlp este o idee greu de digerat, deoarece lumea vrea măsuri aplicabile rapid, acum şi aici. Renunţarea la suprataxa pe carburanţi este benefică şi de neevitat, având ca efect reducerea consumului, deci nu şi-a îndeplinit misiunea pentru care a fost creată. În esenţă, viziunea liberală este ataşată unui stat minimalist, deci care nu va cheltui bani aiurea cu cohortele de angajaţi. Liberalii propun schiţa unui program echilibrat şi asta se vede nu doar din prudenţa afişată în faţa sistemului fiscal, ci şi din intenţiile de a aplica măsuri care să stimuleze atât angajarea tinerilor, cât şi a populaţiei obligate de legile ultimilor ani să mai muncească încă, anume cei trecuţi de 55 de ani. E o abordare nouă, binevenită, pe care Germania, de pildă, o avea de mult în politicile sale sociale.
Desigur, schiţa acestui program se va rafina, pe măsură ce liberalii se vor instala la putere, având atunci toate informaţiile necesare croirii unor programe şi pârghiile concrete pentru a le aplica. Deocamdată, agenda fiscală, cu TVA de 19%, renunţarea la artificiile fiscale de tip suprataxarea carburanţilor şi promisiunea unei revoluţii fiscale, aşezate, cumpănite şi aducătoare de prosperitate după alegerile din 2016, este un exerciţiu de luciditate, cum ar spune un filosof celebru.
