Relaxare fiscală de promenadă electorală

Dincolo de jocul cifrelor în jurul diverselor taxe şi impozite, Codul fiscal are o problemă de credibilitate.

Politica fiscală ar trebui să fie simultan un instrument de stimulare a economiei, un vector de susţinere a cheltuielilor statului şi un suport pentru strategiile de dez­vol­tare a unei ţări.

Schiţa noului Cod fiscal, atri­buită lui Darius Vâlcov şi susţinută de premierul Victor Ponta, articulează un sistem de taxe care poa­te stimula consumul, deci, implicit, şi economia. Re­ducerea taxei pe valoarea adăugată, abrogarea taxei pe stâlp şi a accizei su­pli­mentare la combustibil ar putea lăsa ceva bani atât în buzunarele oamenilor, cât şi în conturile firmelor. Aşa cum arată acum însă, cu toată această relaxare fiscală de pro­menadă electorală, există riscul ca măsurile să taie masiv fluxul de bani către bugetele statului. În această situaţie, în ca­re, timp îndelungat, guvernul va rula cu de­ficite mari, soluţia salvatoare este cău­tată tot prin buzunarele noastre. Din pă­cate, nu se mai pot reteza cu aplomb și ta­xele, şi cotele în acelaşi timp, deoarece şo­curile pe care le poate resimţi bugetul pot fi devastatoare pentru o economie atât de fragilă, neperformantă şi, în general, ne­re­formată ca a noastră.

Dincolo de jocul cifrelor în jurul diverselor taxe şi impozite, Codul fiscal are o pro­ble­mă de credibilitate. În primul rând, e prea generos, excesiv de generos. Ten­ta­tiva de rescriere a fiscalităţii, care, dacă nu va eşua, va fi drastic remodelată în par­lament, poa­te rămâne un exerciţiu de se­ducere a elec­toratului. „Eu am încercat, cu gândul la oameni“, poate fi regretul îm­prăştiat pes­te neam de actualul mi­nis­tru al Finanţelor.

Oriunde în lume, un Cod fis­cal semnat de o per­soa­nă controversată, căreia i se cere arestarea pre­ven­ti­vă, are o problemă de cre­di­bi­litate. Pentru cine ar trebui să fie el credibil? Pentru pen­sionari, pro­fe­sori sau mi­lioanele de ro­mâni plă­tiţi cu salarii minime, beneficiile obţinute prin acest cod sunt derizorii.

Codul fiscal ieşit din laboratoarele social-de­mocrate avantajează mai degrabă per­soa­nele cu venituri mult peste medie şi com­paniile mari. Micile afaceri sunt fie con­di­ţio­nate de angajări contra reduceri de im­po­zite, fie sunt ignorate la capitolul fa­ci­li­tăţi.

Reducerea TVA nu creşte veniturile clasei de mijloc, aşa cum, bizar, susţin chiar unii experţi fiscali. Eventual poate spori uşor nivelul de trai, prin ieftinirea unor pro­du­se, dacă şi numai dacă această tăiere a ta­xei se va regăsi în preţul produsului. Şi as­ta este o problemă pe care, ulterior, gu­ver­nanţii nu o pot controla. Negustorii pot tă­ia preţul azi, în pas cu scăderea ta­xei, dar pot, tot atât de bine, să-l urce la loc mâi­ne. Reducerea TVA, deci, rămâne un avan­taj pentru industria care produce bunul ce va purta, la vânzare, povara ta­xei. Sin­gu­rul loc unde reducerea taxei pe valoarea adăugată se reflectă în buzunarele sau în conturile populaţiei sunt facturile de uti­li­tăţi. Acolo, la gaze, lumină, apă, la în­tre­ţinere în general, se simte direct şi ime­di­at scăderea TVA. Aici propunerea cea mai avantajoasă şi cea mai rezonabilă a venit dins­pre liberali, care au înţeles ne­voia acu­tă a populaţiei şi au lansat o va­ri­antă de scădere a TVA la facturile de uti­lităţi. Este o ofertă rezonabilă. Mai ales în condiţiile scumpirii în trepte a gazului şi a elec­tri­ci­tăţii. Facturile de întreţinere au ajuns la un nivel greu de suportat, cu mii de blo­curi în care o parte dintre locatari nu mai pot re­zis­ta, ceea ce pune gu­ver­nan­ţii faţă în faţă cu o gravă problemă socială. Acolo e excesul; o fi şi la carne, peşte şi le­gume, desigur, dar alar­ma este trasă de fac­turile de întreţinere.

Reducerea asta curajoasă a TVA lasă un gol în bugetele administraţiei locale, care pri­meşte o parte din încasările taxei. Pentru a acoperi acest gol, primăriile sunt libere să mărească taxele locale. Iată că scăderea curajoasă a TVA trebuie privită în oglindă cu mărirea impozitelor locale pe maşini, te­renuri şi case.

Şi acum revenim la celălat pol, al pieţelor financiare, care sunt, dintotdeauna şi pen­tru toate economiile lumii, barometrele credibilităţii. Dacă o politică fiscală nu es­te credibilă, atunci cresc brusc şi con­sis­tent costurile la care acestea, pieţele adi­că, sunt dispuse să împrumute cu bani sta­tul. Şi ele, aceste pieţe, anesteziate acum de ştam­pila FMI & Co. şi de menţinerea unui deficit fiscal decent, se vor emoţiona ins­tantaneu, dacă veniturile statului vor scă­dea brutal. Pierdem toţi când statul se îm­pru­mută mai scump, deoarece plăteşte din banii bugetului, această pungă de bani mereu scofâlcită.

După aventurile fiscale ale trecutului apro­piat, actualul Executiv se confruntă şi cu o problemă de încredere. Poţi avea în­cre­de­re că aceste măsuri vor rezista în 2016? Dar dacă peisajul economic european se de­teriorează şi exportăm mai puţin, în­ca­sând mai subţire, ce facem? Cum rezis­tăm unui eventual şoc Grexit, improbabil, dar nu imposibil? Sunt întrebări retorice, de­si­gur. Răspunsul nu-l poate da însă un Exe­cu­tiv care nu a lansat mai întâi schiţa unor strategii sectoriale, pe care apoi să le aco­mo­deze fiscal. Aşa, legaţi la ochi, pu­tem aşeza degetul murdar de cerneală pe orice industrie care ţipă mai tare că dă fa­li­ment din cauza embargoului cu o ţară unde nu exportă mai nimic întrucât fie afaceriştii ei plăteau la calendele greceşti, fie pre­fe­rau să facă afaceri cu Parisul, Lon­dra şi Ber­linul, Bucureştiul fiind plic­ti­si­tor.