Rompetrol, un off-shore care a schimbat harta politică a ţării

Dosarul Rompetrol poate fi po­ves­tea aventuroasă a eşecului priva­ti­zărilor, a diletantismului cu care a fost condusă economia în pri­ma decadă post­comunistă şi a inabilităţii clasei politice de a în­ţelege şi a se adap­ta schimbărilor şi provocărilor glo­bale. Este şi do­sa­rul care arată cum s-au scurs ba­nii din Ro­mâ­nia spre para­di­suri fiscale, ocolind bugetele statului.

Statul a uitat de creanţele externe

Transferul iniţial al Rompetrol din mâinile statului în cele ale salariaţilor, printr-o metodă de privatizare folosită intens în epo­că, MEBO (Management Em­plo­yee Buyouts), descrie eşecul an­gajaţilor de a se transforma în ac­ţionari.

Rompetrol stătea pe un tezaur, aşa cum s-a dovedit ulterior, când Dinu Patriciu, după ce a pre­luat compania, a reuşit să re­cupereze o datorie istorică în va­loare de 85 de milioane de dolari pe care statul libian o avea faţă de compania ceauşistă. Patriciu a angajat un cabinet de avocaţi, a câştigat procesul şi a vândut cre­an­ţa pentru 35 de milioane de dolari. Banii au intrat în con­tu­ri­le The Rompetrol Group BV Olan­da, compania care controla ra­fi­năria Petromidia. Se pune în­tre­ba­rea: de ce a fost privatizată prin MEBO o companie care avea de încasat în numele şi în con­tu­rile statului român sume im­por­tante, esenţiale pentru o ţară ca­re s-a trezit, după abandonarea comunismului, cu vistieria goală, dar care ştia că fostul regim îm­prăştiase bani, mărfuri şi servicii pe datorie în multe dintre „ţările prietene“?

Dar la un an după ce a preluat Rom­petrol, Patriciu mută sediul companiei într-un paradis fiscal. Desigur, în acel moment statul nu prea avea ce impozite să per­cea­pă de la un Rompetrol care afi­şa pierderi. Totuşi, această firmă fără o istorie de profit, deci de management is­cu­sit, cumpără ra­fi­năria Vega din Plo­ieşti, apoi Petros, actualul furnizor de servicii de son­dă Rompetrol Well Services, şi, ul­te­rior, rafinăria Pe­tromidia. De ce a eşuat vânzarea ra­finăriei în care Ceau­şescu investise miliarde de dolari în tehnologia capabilă să pro­ceseze petrolul iranian ră­mâ­ne un mister, care poate fi dez­le­gat doar prin încărcătura mare de datorii, vreo 340 de milioane de dolari. A fost, de altfel, cap­ca­na în care a căzut întreaga eco­no­mie românească, aceea a da­to­rii­lor imense faţă de bugetul sta­tu­lui, alimentate şi amplificate de inflaţia galopantă, ca atare, de do­bânzi şi penalităţi imposibil de returnat. Să ne reamintim că în epocă dobânzile bancare per­ce­pu­te în miezul unei inflaţii de 200% erau practic imposibil de re­turnat.

Deci firmele mari, care fie că nu sunt interesate de povara da­to­rii­lor istorice, fie că nu sunt cău­ta­te şi invitate la privatizare, lasă loc liber iniţiativei locale. Pa­tri­ciu cumpără deci în 2001 Pe­tro­mi­dia de la Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) pentru 50,5 mi­li­oane de dolari şi îşi asumă da­to­rii de 340 de milioane de dolari. În pachetul tranzacţiei au intrat şi investiţiile pentru mediu sau moderizare, evaluate la 225 de mi­lioane de dolari.

Interesul dizolvă ideologiile

Doi ani mai târziu, aflăm că da­toriile aproape că s-au dublat şi au atins 660 de milioane de do­lari, deci nu doar că nu s-au re­turnat banii către stat, dar s-au acumulat noi penalităţi. În plus, leul se devalorizase cu peste 14% în acest interval, ca atare, da­to­ria în lei s-a mărit şi mai mult. Cum a fost posibilă dublarea da­to­riei? Trebuie să recunoaştem că statul percepea dobânzi şi pe­na­li­tăţi imense, de neplătit. Pe de al­tă parte, se practica intens în epo­că utilizarea aşa-numitului „credit fiscal“, adică se făceau toa­te plăţile, mai puţin cele către bugetele statului. Unele com­pa­nii, mai active sau mai conec­ta­te, vezi cazul celor din media, au reuşit să-şi negocieze o ştergere de datorii şi o reeşalonare a păr­ţii rămase. Aparent însă, Patriciu era un critic al guvernării de stân­ga şi nu a beneficiat de me­ca­nismul de ştergere/reeşalonare acordat câtorva. Reuşeşte totuşi să-şi convingă adversarii de doc­trină că soluţia optimă este trans­formarea datoriilor în obliga­ţi­uni, exerciţiu practicat şi în lu­mea civilizată. Mai mult, Rom­pe­trol avea active subevaluate şi, ca atare, noua schemă ar fi adus va­loarea companiilor către rea­lita­tea pieţei. Curios este faptul că, în acel moment, FPS ar fi putut re­zilia contractul de privatizare, deoarece nu fuseseră respectaţi termenii înţelegerii, care marcau cu multă claritate necesitatea re­turnării datoriei, în schimbul unei sume simbolice pe care o plătiseră „investitorii“ din pa­ra­disul fiscal. Putem considera că acela a fost şi momentul simbolic al bizarei alianţe între stânga şi li­berali, în care Patriciu, prin­ci­pa­lul finanţator şi oarecum ideolog al liberalismului contemporan, a bătut palma cu PSD, în mâna căruia stătea pixul. Ce a urmat după n-a fost altceva decât con­solidarea unei cârmuiri trans­par­tinice în care nu mai conta ideo­logia, dogma economică, ci in­te­re­sul individual şi de grup.

Obligaţiunile la sertar

După izbânda din 2003, când sta­tul intrase în posesia unui pachet de obligaţiuni care reprezentau aproximativ 60% din valoarea de piaţă a Petromidia, care s-ar fi trans­format în acţiuni în 2010, a urmat vânzarea grupului către Kaz­MunaiGaz, compania de stat din Kazahstan. Între timp însă, grupul Rompetrol s-a extins în Franţa şi în Spania, cumpărând reţeaua de benzinării Dyneff. Pro­curorii descoperă acum că banii din afacerea românească intrau într-un circuit nebunesc direct în conturile off-shore ale gru­pu­lui-mamă, fără a se sinchisi de re­cuperarea obligaţiunilor sau de in­vestiţii majore. Kazahii ar fi plă­tit pentru 75% din grupul Rom­pe­trol 1,1 miliarde de dolari, mult mai puţin decât anunţa valoarea de piaţă a companiei stabilită cu cinci ani în urmă, când Dyneff nu era în portofoliu. Probabil că la reducerea sumei cântărise şi pers­pectiva ca statul să devină acţionarul majoritar al rafinăriei Petromidia, asupra căreia apăsau obligaţiunile transformabile în ac­ţiuni. Aici apare din nou între­ba­rea legitimă a procurorilor: de ce miniştrii de Finanţe, care ges­tio­nau obligaţiunile, nu au ales să lis­teze la Bursă obligaţiunile pe ca­re le ţineau, neproductive, în por­tofoliu? Neştiinţă, lipsă de in­formare sau prăbuşire sub pu­te­rea de seducţie a miliardarului li­beral?

Şpaga prin bursă

Între timp, Petromidia, curăţată de datorii, fusese listată la Bursa din Bucureşti, moment care a pri­le­juit o nouă mişcare dubioasă, celebra deja manipulare a pieţei de capital, exerciţiu prin care un grup de prieteni şi colaboratori a câştigat în câteva zile sume uri­a­şe de bani. Printre foştii ca­ma­razi de afaceri s-au strecurat şi noi alianţe, de tipul familiei li­de­rului Partidului Conservator, Dan Voiculescu, care avea de altfel să ştampileze lărgirea USL. Miş­ca­rea de a-şi îmbogăţi prie­te­nii şi aliaţii prin manipularea pre­ţu­ri­lor acţiunilor listate la Bursă a fost, într-un anume sens, cea mai ele­gantă şpagă dată vreodată în Ro­mâ­nia, dacă ignorăm pier­de­rile su­ferite de Rompetrol şi de restul ac­ţionarilor fraieriţi şi bui­măciţi.

Mai urma o bătălie, anume aceea prin care statul trebuia să accep­te un compromis, în care să de­vi­nă acţionar minoritar la Pe­tro­mi­dia şi aici a început bătălia po­li­ti­că. Cât despre kazahi, ei au in­vestit într-adevăr în rafinărie, dar banii livraţi bugetului Ro­mâ­niei sunt, mai ales, cei colectaţi din taxele pe carburanţi din ben­zinăriile lor. În ciuda in­fluen­ţei sale imense în spaţiul politic ro­mânesc, Dinu Patriciu nu a fost interesat şi de consolidarea sta­tu­lui, pe care a dinamitat-o, fie şi neplătindu-i impozite pentru banii încasaţi.

Dar istoria recentă a Rompetrol, fosta firmă ceauşistă de con­sul­tanţă, servicii şi afaceri pe­tro­liere, este şi expresia modului în care un afacerist amator, dar in­teligent şi instruit, a trans­format izolarea intelectuală a elitei eco­no­mice de la putere, neştiinţa ei şi, pe alocuri, foamea ei de şpăgi într-un avantaj. Descoperim că li­beralul care activa pe plan local flu­turând sloganul „prin noi în­şine“ înţelegea conceptul ca pe un instinct de animal de pradă. Naivii au perceput chemarea ca o tentativă de a păstra afacerile ţă­rii pe mâinile românilor. Li­be­ra­lul a descoperit fascinaţia para­disului fiscal şi, discret, şi-a mu­tat sediul afacerilor departe de Trezoreria ţării, căreia nu-i mai plătea de altfel taxe nici pentru veniturile proprii. Dispreţ, şme­che­rie, tupeu? O combinaţie malefică strălucită. //