De același autor
Voiam să scriu acest text de multă vreme, dar agitația neîntreruptă a vieții m-a împiedicat. Acum că IICCMER mă invită la o revizitare a acelui moment, o fac dintr-un sentiment al datoriei față de adevărul istoric și față de noi, cei tineri de atunci, peste care au trecut 35 de ani, luând deja pe unii dintre noi într-o lume mai bună. Dar și dintr-un sentiment de responsabilitate față de tinerii de acum.[1]
Era în toamna lui 1989, când situația din România comunistă devenise insuportabilă. Lungul și dificilul deceniu al anilor ’80 se termina mizerabil, cu lipsuri din ce în ce mai mari, cu cozi interminabile la alimentele raționalizate, cu lipsa căldurii și a electricității în locuințe, cu izolarea de restul lumii, dar mai ales cu controlul din ce în ce mai acerb al populației, cu apăsarea de plumb a unei conduceri politice aberante, constrângătoare, supuse în întregime familiei Ceaușescu.
Și totuși zidurile geografice și mentale ale comunismului central-est-european se fisurau din ce în ce mai zgomotos, mai vizibil. Ce se întâmpla în Polonia, în Cehoslovacia și Ungaria, dar mai ales în Republica Democrată Germană ajungea ca informație și la noi, prin diverse canale indirecte, subversive, dintre care Radio Europa Liberă era postul cel mai ascultat, prin care românii respirau mai liber și-și hrăneau speranța de libertate.
Anul 1989 a fost anul „rebeliunii intelighenției românești”, cum spunea frumos Stelian Tănase într-o carte[2]. Această rebeliune sau trezire a debutat la începutul lui martie cu „Scrisoarea celor 6” foști membri ai nomenclaturii de partid (Silviu Brucan, Constantin Pîrvulescu, G.I. Răceanu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu) adresată lui Nicolae Ceaușescu. A continuat la finele lui martie cu „Scrisoarea celor 7 intelectuali culturali” de solidarizare cu Mircea Dinescu, interzis și arestat la domiciliu (Octavian Paler, Dan Hăulică, Mihai Șora, Andrei Pleșu, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru Paleologu, Geo Bogza). A urmat o serie de scrisori individuale ale unor scriitori cunoscuți, ca Dan Deșliu, sau mai tineri, precum Dan Petrescu, Liviu Antonesei și Liviu Cangeopol de la Iași, iar spre finele anului, cele semnate de Liviu Ioan Stoiciu, Radu Enescu, Mihai Șora, Petru Creția sau Alexandru Paleologu, care au fost citite la Europa Liberă până în zilele Revoluției.
În acest context frământat de lipsuri, interziceri și tensiuni sociale din ce în ce mai intense, aproape palpabile, s-a produs o radicalizare a unor tineri scriitori, care au trecut peste fricile de obște față de regimul tiranic, peste delăsarea comună și izolaționismul pasiv, de supraviețuire, al populației, peste individualismul „turnului de fildeș” care-i caracterizează adesea în mod inevitabil pe creatori și artiști. Motivele acestei radicalizări sunt multiple. Desigur, exemplul scriitorilor disidenți (Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Mihai Botez, Dan Petrescu ș.a.) deja bine cunoscuți a contat pentru tinerii scriitori. Dar a contat și radicalizarea populației aduse la limita subzistenței. A contat și exemplul celorlalte țări comuniste din regiune, pornite deja tumultuos pe panta răsturnării conducerilor lor tiranice sau autoritare. A mai contat, cred, și dorința de a nu rămâne mai prejos față de alte națiuni și culturi estice în acel moment politic acut, exploziv, provocat de perestroika lui Gorbaciov. A fost, de fapt, un moment de conștientizare a unei rupturi și a unei schimbări de paradigmă istorică.
La finele lui septembrie 1989, prozatorul Stelian Tănase și criticul literar Ioan Buduca (ajutați într-o primă fază, se pare, de eseistul Dan Arsenie) au conceput o scrisoare în care se lua atitudine împotriva interzicerii de a publica a unor scriitori cunoscuți, precum Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alexandru Călinescu, Mariana Marian, Radu Enescu, Petru Creția și cei 7 scriitori menționați mai înainte ca semnatari ai unei scrisori a intelectualilor culturali. Scrisoarea avea un ton ponderat și nu era adresată direct lui Nicolae Ceaușescu, ci, din prudență, scriitorului D. R. Popescu, care era președintele Uniunii Scriitorilor de atunci, știindu-se că orice asemenea scrisoare era, de fapt, o „acțiune disidentă”, o luare de atitudine împotriva regimului și că va fi taxată ca atare. Ceea ce s-a și întâmplat.
În octombrie 1989, m-am trezit cu Stelian Tănase și Ioan Buduca la Institutul de Istoria Artei, unde lucram. Mi-au arătat textul scrisorii de protest și mi-au cerut să o semnez. Am semnat-o imediat și fără rețineri, deși eram prima care făcea asta, pentru că eram revoltată de inerția generală, dar mai ales de cea particulară a scriitorilor români, care, vorba lui Nicolae Manolescu spusă mie într-o după-amiază, „mai bine să-și scrie opera decât să facă politică”.
Au urmat vreo 6 săptămâni de contactare a unora și altora, căci cifra estimată, mai bine zis dorită, de Stelian Tănase, „capul” acestei acțiuni, era de 30 de nume. Era întristător și fascinant de banal să constați motivele pentru care unii scriitori au refuzat să semneze: familie, copii, loc de muncă, rate la casă, rate la mașina Dacia, romane de terminat de scris, teama, teroarea, dar și „irelevanța” celorlalte nume de pe listă...
În cele din urmă, 20 de scriitori (și nu 18) au semnat acea scrisoare. Am să-i enumăr aici în ordine alfabetică, pentru a fi mai ușor de reperat: Dan Arsenie, Carmen Francesca Banciu, Radu Bercea, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Dan Ciachir, Andrei Cornea, Bogdan Ghiu, Gheorghe Iova, Doru Mareș, Mariana Marin, Angela Marinescu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Cristian Popescu, Gabriel Stănescu, Liviu Ioan Stoiciu, Stelian Tănase, Alin Teodorescu și Anca Vasiliu. În total, 20 de nume, unele mai cunoscute, altele mai puțin, scriitori cu orientări estetice diferite, uneori divergente, dar care și-au asumat actul curajos de a semna o scrisoare de protest, cu toate consecințele care ar fi urmat după aceea.
Scrisoarea, redactată și semnată într-un singur exemplar, tot din prudență, după spusa lui Stelian Tănase, urma să ajungă la cabinetul lui D. R. Popescu și urma să ajungă, de asemenea, în Occident, ca să fie citită la radio Europa Liberă[3]. Dar la finele lui noiembrie lui Ioan Buduca i se confiscă scrisoarea în redacția revistelor Viața Studențească și Amfiteatru, unde lucra. În disperare de cauză, Stelian Tănase redactează o nouă scrisoare, mai scurtă, către D. R. Popescu, pe care o semnează singur și în care îi aduce la cunoștință conținutul primei scrisori și îi cere acestuia să obțină scrisoarea cu pricina de la organele de Securitate. Lăsată la secretariatul lui D. R. Popescu, scrisoarea nu va avea, desigur, niciun răspuns. Tot Stelian Tănase face să parvină informații despre scrisoarea inițială și semnatarii ei ambasadorului olandez Coen Storck și doamnei Agotha Kupermann de la Ambasada Statelor Unite. Apoi e redactată o a treia scrisoare, care reia conținutul primeia și care e semnată, din lipsă de timp, de numai 10 scriitori (Stelian Tănase, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Alin Teodorescu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Radu Bercea, Andrei Cornea, Anca Vasiliu, Dan Arsenie). Această scrisoare va fi dusă și depusă la secretariatul lui D. R. Popescu, în data de 13 decembrie, de către Magda Cârneci și Ioan Buduca.
Pe de altă parte, poeta Angela Marinescu reușește să ajungă la Paris și să transmită informații despre scrisoare celor de la Radio Europa Liberă, plus lista de nume inițială, memorizată sau codificată de ea, din care se pare că a uitat două nume (așa cum le consemnează Monica Lovinescu în jurnalul ei). Astfel că, tot pe 13 decembrie seara, numele celor 18 scriitori au fost pronunțate la Europa Liberă, de către Virgil Ierunca, se pare.
Din acel moment, totul s-a precipitat. Semnatarii au început să simtă consecințele actului lor. Pe 16 decembrie, eu și colegii mei de la Institutul de Istoria Artei și de la Institutul de Arte Plastice de care depindea primul (Andrei Cornea, Radu Bercea, Ana Oroveanu, Anca Vasiliu) am fost chemați la biroul de partid, certați și amenințați cu desfacerea contractului de muncă și cu interdicția de semnătură. Și totuși, ceva din tonul activiștilor care ne mustrau se schimbase, se înmuiase. Pe 16 decembrie începuse revolta de la Timișoara, care avea să ducă la spulberarea cuplului Ceaușescu în câteva zile și a regimului comunist în câteva săptămâni.
Toate aceste întorsături de situație explică de ce numărul tinerilor scriitori semnatari a oscilat - de la 20 la 18, 17 și chiar 16 - în relatările despre scrisoarea lor de protest, care a cunoscut trei redactări. Detalii trăite, uneori dramatice, ale acestei experiențe pot fi găsite în cartea lui Stelian Tănase, Acasă se vorbește în șoaptă, menționată în nota de subsol nr.2.
Finalmente, deși născută în ultimul ceas al istoriei de dinainte de Revoluție (dar cine putea să știe asta?), scrisoarea celor 20 (sau 18) tineri scriitori și-a împlinit menirea. Ea a rotunjit numărul de scriitori disidenți/oponenți la 34-35, după Monica Lovinescu, ceea ce reprezintă o cifră destul de onorabilă pentru poporul român. Scrisoarea a concretizat dorința lor de a reacționa solidar și coerent la o situație socială blocată și umilitoare și a mărturisit hotărârea lor de a-și asuma un risc pentru a ieși, a depăși staza de final a regimului comunist. De altfel, cei angrenați în această experiență își propuseseră să continue în anul 1990 cu alte acțiuni, cu un almanah intitulat „Salonul refuzaților”, de pildă, în care să publice – probabil în samizdat – texte interzise ale scriitorilor români din diverse generații. Asta, dacă nu ar fi fost aruncați în închisoare. Asta, dacă nu ar fi venit Revoluția.
