Capriciile autoritariste ale primului ministru

Orice societate democratică se ghidează după principiul separării puterilor în stat, care oferă o alternativă la o guvernare tiranică. La noi, sesizez o tendinţă de concentrare a lor. Depăşindu-şi atribuţiile constituţionale, Victor Ponta încearcă – şi chiar punctează pas cu pas –, să-şi concentreze puterea în propriile mâini. Spre această ipoteză duc două decizii recente, care vizează subordonarea de facto a serviciilor de informaţii: pe de o parte, subordonarea, indirectă, a serviciului secret al Ministerului Administraţiei şi Internelor, pe de alta, intenţia de înfiinţare a unei structuri de supracontrol al instituţiilor statului care au în responsabilitate activitatea de combatere a infracţiunilor economice, cu iz de crimă organizată, plan care, aplicat, îi va pune la dispoziţie nu numai ANAF şi Poliţia, ci şi DIPI, SRI şi SIE.

Subordonarea serviciului secret al MAI, în regim de urgenţă

La câteva zile de la instalarea Guvernului şi, bine calculat, cu câteva zile înainte de Crăciun – când apetitul public pentru analiză faţă de decizii şi strategii guvernamentale este la cote minime – a fost emisă o ordonanţă de urgenţă care stabilea noua configuraţie a Execu­tivului. Prin “noua configuraţie” înţelegându-se inclusiv subordonarea de facto, domnului Ponta, a serviciului secret al Ministerului Afacerilor Interne. Pe final de decembrie 2012, Di­rec­ţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă a MAI a fost ridicată la rang de departament şi trecută în co­or­do­narea unui secretar de stat, aju­tat de doi subsecretari de stat, numiţi de primul-ministru. Practic, subordonată lui Vic­tor Ponta. Decizia aceasta a trecut aproape neobservată, deşi merita atenţie şi ripostă. DGIPI – DIPI, după noua denumire – este o structură foarte importantă şi nu numai pentru MAI, şi nu neapărat pentru funcţionarea impecabilă a ministerului. Cel puţin trei motive stau la baza acestei afirmaţii:

În primul rând, în ciuda existenţei acestei structuri, în MAI s-au ţesut, în timp, solide încrengături mafiote, chiar sub nasul ofiţerilor de la Protecţie Internă, al căror rol oficial este să le prevină sau să le contracareze cât sunt la un nivel cât mai scăzut. Sunt multe dovezi care demonstrează că ceea ce trebuie să fie nu coincide cu ceea ce este. Mă opresc doar asupra câtorva, a unora intens mediatizate: 1. Cazul “Permisele de la Argeş”, unde reţeaua funcţiona bine pusă la punct şi pe orizontală, şi pe verticală. 2. Scandalul de corupţie de la Secţiile 1 şi 3 Bucureşti – care a implicat un număr mare de poliţişti, un număr mare de infracţiuni grave şi un mod de operare ce dă impresia unui grup infracţional solid închegat, nu doar cu câteva zile înainte de a fi destructurat. 3. “Cazul Şoric”, un alt episod de tristă notorietate pentru MAI, în care a tre­buit să se producă un asasinat, cu iz mafiot, pentru a se afla că şeful Poliţiei Neamţ era implicat, de mult timp, într-un trainic şi prolific concubinaj poliţisto-cămătar. 4. “Cazul Mironescu” este şi el pe listă. Laurenţiu Mironescu a fost arestat într-un caz de corupţie la puţin timp după numirea în funcţia de secretar general al MAI. 5. Nu poate fi trecut cu vederea scandalul de corupţie chiar din sânul serviciilor speciale ale Internelor, când şeful DGIPI, Cornel Şerban, împreună cu un şef din DGA, Petre Pitcovici, erau reţinuţi, tot la câteva zile de la numire, într-un dosar de corupţie. 6. Semne de întrebare vizavi de eficienţa DGIPI a ridicat şi scandalul “Mita de la Interne”, în care nu a spus nimeni ce a fost, până la momentul flagrantului, între chestorul Dan Fătuloiu, pe atunci numărul doi al Internelor, şi Cătălin Chelu, ofertantul mitei de un milion de euro. Cum s-au cimentat astfel de relaţii, fără să se aprindă un buton de panică? După toate aceste scandaluri – şi câte or mai fi, fără să se ştie de ele –, în lipsa demiterilor, a tragerilor la răspundere se deduce că DGIPI nu a ştiut de ele. Ceea ce e grav. Dacă a ştiut şi a tăcut e şi mai grav. Dacă a ştiut, a vorbit, informaţia a rămas blocată, iar cei din DGIPI nu au tras semnalul de alarmă, e cât se poate de grav.

În al doilea rând, în iarna 2008 - 2009, Internele ajunseseră la trista şi contrarianta “performanţă” de a avea trei miniştri PSD, cu mandate de câteva zi­le. Oamenii erau menţinuţi în funcţie până când îşi expri­mau dezacordul faţă de propunerea echipei care i-a propulsat, în privinţa numirii şefului DGIPI, sau până când făceau o numire neagreată de partid – ceea ce vorbeşte de la sine despre importanţa, neoficială, a acestei structuri. Cea de a patra numire, a lui Dan Nica, a fost mai trainică, semn că în partid se ajunsese la consens. Doar că agreatul şef al DGIPI, Cornel Şerban, şi Petre Pitcovici erau, cum amintisem, reţinuţi, la doar câteva zile după aceea, de DNA. Într-un dosar de corupţie.

În al treilea rând, în precampania electorală din 2009, când portofoliul MAI era la PSD, Marean Vanghelie – acest personaj ale cărui declaraţii te ajută să citeşti ca printr-un glob de sticlă strategii, neoficiale, ale colegilor săi de partid – avertiza, într-un acces de lăudăroşenie, că vor ieşi la iveală dosarele făcute de DGIPI unor persoane din familia prezidenţială. Niciunul angajat al MAI, pentru a justifica filajul DGIPI şi încadrarea operativă... Şi ca să rămân în zona Marean Vanghelie – MAI, protejajul acestuia, Cătălin Voicu – aşa reieşea din stenogramele ieşite ulterior al iveală – visa înscăunarea la Interne. Şi nu pentru remuneraţie. Explicaţia o dăduse Cătălin Voicu amicilor din partid. Ghinionul lui a fost că nu erau singuri pe fir. “Dacă eu m-am dus la Interne, omule, ai toată Procuratura, ai toată Justiţia în mână, ai toată Curtea… (…) În trei ani de zile pot face toată reţeaua din România”, aşa sunau planurile pe atunci senatorului Voicu, omul care, după toate probabilităţile, ar fi ajuns ministru de Interne dacă scrutinul din decembrie 2009 ar fi fost câştigat de Mircea Geoană.

Revenind la decizia domnului Ponta, este foarte interesant cum de, după atâţia ani în care numirile şefilor DGIPI au fost făcute de ministrul de Interne, primul-ministru are acum revelaţia că ele trebuie făcute de el însuşi. Şi nu oricum, ci în regim de urgenţă. Unde o fi fost urgenţa de a politiza oficial serviciul de informaţii al Inter­nelor, trecându-l în subordinea primului-ministru, nu rezultă din nicio explicaţie oficială. Pentru că nu există explicaţii oficiale care să stea în picioare. Rolul oficial al DGIPI este de a asigura protecţia cadrelor MAI, nu a tuturor ministerelor, nu a întreg corpului guver­na­mental, de a preveni actele de corupţie, de crimă organizată în care angajaţii ministerului ar putea fi atraşi ori pe care le-ar putea proteja şi dezvolta. În plus, dacă era interesat de informaţii culese de structura de informaţii a MAI, de modul în care acestea au fost fructificate, primul-ministru le putea primi de la ministrul de Interne. Sau putea participa la un bilanţ de activitate al instituţiei. Prin această mişcare, însă, premierul arată fie că nu are încredere în Radu Stroe, fie că planurile de viitor ale PSD nu converg cu cele ale PNL.

Ciudat este că domnul Stroe nu numai că nu a reacţionat, ba a dovedit consens. “E normal să fie aşa, pentru că activitatea ei este legată de elemente care ţin de siguranţa naţională. E foarte important ca premierul şi ministrul de Interne să lucreze pe aceeaşi voce”, declara ministrul liberal al Internelor. Parţial, are dreptate. Un Minister de Interne şubrezit de scandaluri de mare corupţie şi de ramificaţii cu iz mafiot poate fi el însuşi o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Dar de aici şi până la a fi de acord cu numirea şefilor structurii de informaţii şi protecţie internă de către premier, practic cu subordonarea acestei structuri primului-ministru, este cale lungă. Urmând raţionamentul invocat, cu siguranţa naţională, domnul Stroe ar fi putut propune ca numirea şefilor DIPI să fie făcută de către şeful Statului, care este şi preşedintele C.S.A.T. – premierul este doar vicepreşedinte.

“E foarte important să ai informaţii şi de la DGIPI şi de la SRI şi de la SIE”…

Câteva zile după ce şi-a asigurat controlul asupra serviciului secret al MAI, aria de acoperire şi influenţă a premierului tinde să se extindă şi asupra altor instituţii: Poliţie, ANAF, SRI şi chiar SIE. Oficial, pentru coordonarea activităţilor pe linie de evaziune fiscală şi spălare de bani. Argumentul a fost puţin mai explicit decât sintagma în vogă „uite-aşa”. “Pri­mul-ministru are ca atribuţii şi posibilitatea să coordo­ne­ze nu doar activitatea de com­batere a evaziunii fiscale prin A.N.A.F., dar şi coordona­rea cu celelalte instituţii, fie că e vorba de Poliţie, de serviciile de informa­ţii, care sprijină combaterea evaziunii fiscale, pentru că e foarte important să ai informaţii şi de la DGIPI şi de la SRI şi de la SIE, când e vorba de spălare de bani şi evaziune fiscală trasnfrontalieră. Acest lucru nu-l poate face şeful A.N.A.F., ci pot să-l fac doar eu”, explică domnul Ponta.

De ce ar fi mai eficientă în com­­ba­terea evaziunii o structură care i se subor­do­nează premierului, nu ministrului pe care l-a numit aco­lo şi căruia, se presu­pune, i-au fost verificate expertiza, competenţele, integritatea? Care ministru poate şi el primi informaţii de la alte struc­turi implicate în lupta împotriva evaziunii fiscale, în ba­za unui protocol de colaborare inter­insti­tu­­ţională, care nu s-a inventat acum.

Spre deosebire de „urgenţa” de la Interne, ideile acestea nu au fost puse încă în aplicare. Victor Ponta i-a cerut propuneri pentru conturarea acestei noi structuri liberalului de la ANAF, Daniel Chiţoiu. Rămâne de văzut dacă, spre deosebire de Radu Stroe, Daniel Chiţoiu va avea curajul să-l înfrunte pe premier, să-i spună că activitatea de combatere a evaziunii fiscale va putea continua în aceeaşi formulă ca şi până acum, fără o structură de supracontrol, că lipsa rezultatelor aşteptate nu este dată de faptul că nu a fost coordonată de primul-ministru. Chiar dacă, e adevărat, “e foarte important să ai informaţii şi de la DGIPI şi de la SRI şi de la SIE”…

Două ipoteze şi o certitudine

Cum se poate traduce mişcarea aceasta şefului Guvernului de a-şi subordona – indirect, prin numiri de oameni, prin înfiinţare de comisii – serviciile de informaţii? Ar fi două ipoteze, născute în lipsa unor argumente oficiale de necombătut.

Ar putea fi dorinţa de a-şi ţine în şah, operativ – după modelul devoalat de Marean Vanghelie – inamicii politici. Se apropie 2014, un an cu miză foarte mare. Iar faptul că îi dă la o parte din primul rând al informaţiilor pe miniştrii liberali nu exclude ca planurile PSD să nu coincidă cu cele ale PNL, în viitorul nu prea îndepărtat.

Ar putea fi şi un aspect financiar. În colimatorul acestor structuri pe care primul-ministru şi le doreşte într-un fel sau altul în sfera lui de influenţă nu ajung găinarii, cei care învârt în contradicţie cu legea sume ce acoperă costul unei jumătăţi de maşină secod-hand, ci aceia care ştiu că evaziunea sau spălarea de bani merită a fi făcută când e de ordinul sutelor de mii, al milioanelor de euro. Aceştia, prosperi oameni de afaceri, pot fi foşti, actuali, posibil viitori finanţatori electorali. Or, un astfel de afacerist, cu probleme de dosar, poate fi mană cerească. Repet, sunt simple ipoteze, născute pe baza unei priviri retrospective la ceea ce ne-a tot fost dat să vedem, să auzim şi în lipsa unor argumente cărora nu le identifici nici filonul legal, nici o logică de necontrazis.

Ceea ce este clar e faptul că deciziile acestea ale premierului echivalează cu o încălcare a Constituţiei care spune că primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. Deci, nu activitatea unor şefi de structuri care intră în organigrama unor ministere, gen DIPI, şi, cu atât mai puţin, activitatea serviciilor de informaţii. Îl poate opri cineva pe domnul Ponta de la aceste derapaje?