Cele două Americi: roșie și albastră

America roșie și cea albastră – a marilor partide – reproduce clivajul care traversează societatea (și memoria) continentului democrației.

Mihai Maci 15.11.2022

De același autor

Recentele alegeri de la jumătatea mandatului ne permit să aruncăm o privire asupra Americii (de Nord) și a problemelor ei. Văzută de departe, America e unitară și – pe deasupra – colorată în rozul speranței de „pământ al făgăduinței” pentru milioanele de oameni aflați (de la începutul Modernității) în căutarea unei vieți mai bune.

Dar dacă o privim mai de aproape, vedem că avem, oricând ne-am uita în istorie, (cel puțin) două Americi: una a nativilor, una a coloniștilor; una a orașelor, alta a marelui rural; una a optimismului, sub semnul viitorului și alta a remușcărilor trecutului; o Americă a câștigătorilor cursei inovației tehnologice și una a perdanților ei; una deschisă spre lume și una izolaționistă; una cosmopolită și alta fundamentalistă. America roșie și cea albastră – a marilor partide – reproduce acest clivaj care traversează societatea (și memoria) continentului democrației. Poate, în ciuda a tot și a toate, linia de demarcație dintre cele două „triburi” și cheia pozițiilor lor divergente o reprezintă atitudinea față de modernitate. America e, în cel mai deplin sens al termenului, Lumea Nouă, cea care nu se mișcă (decât în mică măsură) în siajul unei istorii care – în fapt – domină lumea europeană până la... modele americane și care, tocmai de aceea, își dă singură măsura, (tot mai) adesea în ruptură cu tradițiile continentale. În felul ei, America se naște dintr-o pasiune a restaurării unei stări originare pe care ceea ce numim istorie a pervertit-o; primii coloniști englezi – marginali și radicali ai Reformei, alungați de Restaurația din Albion – caută să realizeze, peste Ocean, societatea adevărată a unei umanități restaurate.

 Acest lucru spune, implicit, că referențialul comun al lumii americane e Biblia, preponderent în lectura protestantă ce valorizează felul în care textul sacru devine parte a experienței personale și centrează micile comunități ce se deplasează către Vest. Există o neîntreruptă continuitate a mentalului religios american (și astăzi, un editor ce țintește succesul își va numi lucrarea destinată best-selling-ului „Biblia” vânzărilor, parcărilor, alimentelor etc.), căruia-i aparține apocaliptismul filmelor de serie B (cu bad boys și extratereștri porniți să cucerească sediul puterii: Casa Albă), dar – mai ales – optimismul dinamic al unei lumi convinse că tot ceea ce i-e dat se petrece sub semnul Providenței. Și, poate mai mult decât orice, semnul unei religiozități niciodată secularizate întru totul constă în radicalitatea pasiunilor care se exprimă în viața publică americană (atât în cea politică, în cea socială, cât și în cea culturală) și în convingerea fermă a fiecăruia că are o misiune universală: aceea de a converti întreaga lume la perspectiva lui.

Viziunile despre lume ale americanilor sunt, așa cum am spus, duale. Pe de-o parte, e America cu care suntem obișnuiți din filme, muzică, modă și tot ceea ce ține de consum: o lume cosmopolită (faimosul meltig pot în care se amestecă rase, etnii, limbi, culturi și istorii), care se privește – cu oarecare nonșalanță – dinspre viitor și vede totul sub semnul noului. E America în care nu există imigranți, ci doar cetățeni; în care nimic nu e stabil, dar această perpetuă răsturnare a situațiilor e percepută ca o sumă nesfârșită de oportunități; e lumea care funcționează inventând mereu și pentru care limita cunoașterii e noua frontieră de cucerit. În general e America de pe cele două coaste ale Oceanelor și cea a orașelor din zona Marilor Lacuri. Fără îndoială, nu e o lume omogenă – fie și-n tendința ei către nou – ci, mai curând, o lume a contrastelor care coabitează (uneori tensionat), care își creează linii de demarcație (cel mai adesea, între bogați și săraci), dar care le și trec fără niciun fel de probleme (precum rapperii din ghetourile de culoare, care ajung să dea tonul în muzica mainstream). E o Americă a avangardelor și a provocării, care – în logica juvenilă a Lumii Noi – trebuie făcută întotdeauna în exces, pentru a crea un efect de marketing. Evident, e o dovadă de provincialism din partea noastră să luăm o paradă de la o Fashion Week ca reper al modei de sezon. Defilarea în cauză nu are nicio legătură cu hainele de stradă (și nici măcar cu cele de mari ocazii); e un pur happening ce pune în scenă – la modul cel mai extravagant cu putință – creativitatea modistei/modistului pentru a atrage atenția asupra lui (fie și prin scandal) și, implicit, a-i crește cota de piață.

Poate trebuie menționat și acest lucru: America nu are nicio reținere în afișarea excesului. Dimpotrivă, acesta e exhibat adesea la moduri care șochează (și mai ales șocau) sensibilitatea unui european crescut în cultul moderației (care, adesea, ea însăși nu era decât efectul unei sărăcii istorice). Sigur că în ultima vreme – după Al Doilea Război Mondial – modul de viață american s-a universalizat sub semnul consumerismului de masă și unui tânăr din zilele noastre (cel puțin din Nordul dezvoltat al planetei) îi poate fi mai străină viața strămoșilor săi direcți decât cea a congenerilor săi din America. Totuși, e greu de găsit altundeva în lume nu atât firescul, cât încrederea cu care tinerii americani își trăiesc (și „consumă”) vârsta. Această încredere este, ea însăși, reflexul credinței în Providența care conduce poporul american și care face din el „lumina de pe deal” care, asemenea unui far în noaptea lumii, orientează și guvernează mișcarea tuturor celorlalte națiuni.

De partea cealaltă sunt fundamentaliștii Americii interioare, cei pentru care noul e un scandal și pentru care nu deschiderea spre tot (spre lume și nou) trebuie să fie scopul acțiunii comune, ci continua radicalizare internă în direcția unei purități autentice. E o lume relativ tradiționalistă, care vede în trecut (care merge de la secolul al XVII-lea cu comunitatea Amish, până la apogeul tensiunilor Războiului Rece) un model și un refugiu în fața derivelor prezentului. Pentru toți aceștia, reperul îl constituie credința, trăită în intensitatea ei și constituind liantul unor mici comunități unite deopotrivă prin devoțiune și printr-o viață comună de muncă. În această lume totul e mai interiorizat, mai ponderat, mai vegheat deopotrivă de ochiul Celui de Sus și de privirile supraveghetoare ale membrilor comunității, astfel că excesul de orice fel e prost văzut, ca o abatere de la normele unei vieți comune pe care fiecare zi o consacră. Jocul cu limitele, propriu celor de pe coaste, le e străin celor din Bible Belt: pentru aceștia din urmă exhibiționismul happeningurilor și scandalul public pe care acestea mizează nu sunt nimic altceva decât dovada manifestă a faptului că timpul a ajuns la limită, că Dezvăluirea e efectivă și că momentul marii lupte a sosit.

Paradoxul face ca sfidările cosmopoliților să aibă un ecou mai slab în propria lor lume (unde, în chip fatal, și secularizarea s-a secularizat), decât în cea a fundamentaliștilor, tentați să îngroașe contururile oricărui scandal, pentru a-l înfățișa ca pe ceva monstruos. Monstru(os)l e cel (ce se) arată, cel care aduce la lumină abnormul condiției căzute a omului și – implicit – subliniază necesitatea schimbării, a pocăinței și a convertirii. Cele două lumi nu doar că nu se exclud (convertirile dintr-una într-alta fiind monedă curentă), ci se și condiționează și potențează reciproc. Dacă ar fi să le lecturăm din perspectiva istoriei creștinismului, de o parte (pe latura „progresistă”) avem un marcionism impregnat de pelagianism (separarea celor două Testamente, cu valorizarea celui Nou și hiperbolizarea iertării în raport cu pedeapsa), de cealaltă, un legalism veterotestamentar accentuat de docetism (totul e supravegheat de un ochi omniprezent și întotdeauna acuzator la adresa celei mai mărunte abateri). Astfel, într-o parte avem un power flower incluziv și bonom, în care predomină iubirea și compasiunea, iar în cealaltă, angoasa unei fatale inadecvări pe care nu o răscumpără decât obediența absolută.

Ceea ce ține la un loc dualitatea spiritului american e acest fond religios din care provin ambele lui extreme. Uneori, sub presiunea vremurilor, Statele Unite par a se înclina într-o direcție sau alta, însă – de fiecare dată (și după ce trece momentul de beție a succesului) – societatea americană își revine și se reechilibrează. „Progresiști” și „conservatori” nu sunt – în ultimă instanță – decât două etichete pentru cele două tendințe care au coabitat și s-au dezvoltat (în divergența lor) în toată istoria Lumii Noi. Și poate ceea ce e cu adevărat important, ceea ce stă la baza dinamicii țării celei mai prospere a lumii nu e una sau alta din aceste direcții, nici ipoteticul lor triumf (într-un puritanism al radicalității, fie ea woke, fie a noului Awakening creștin), ci tensiunea lor perpetuă. Mai mult decât orice altă națiune, America nu e statică, ci în perpetuă mișcare. Iar această mișcare, din care noi vedem doar fuga către viitor, poate e – în primul rând – cea dintre polii sufletului său. //

0

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22