Detensionare de etapă în criza nord-coreeană

Săptămâna trecută a survenit primul dezgheț diplomatic dintre Phenian și Seul după mai bine de doi ani de absență a oricăror ne­go­cieri. Într-o concesie majoră, regimul nord-coreean și-a anunțat dis­po­nibilitatea de a permite spor­tivilor săi să participe la Jo­curile Olimpice de Iarnă găz­duite de Coreea de Sud. În re­plică, Seulul a anunțat sus­pendarea manevrelor militare comune cu Statele Unite, în semn de reconciliere față de deschiderea arătată de re­gi­mul lui Kim Jong-un. În fond, însă, reluarea negocierilor nu schimbă cu nimic statu-quo-ul. Este cel mult o mișcare tactică, o victorie simbolică a ba­le­tului politic interpretat de administrația nou­lui președinte Moon Jae în regiune.

În general, administrația președintelui Moon are o abordare diferită în relația cu Beijingul, Phenianul sau Washingtonul. Chiar înainte de vizita la Seul a lui Donald Trump, președintele Moon semnala faptul că „nicio acțiune mi­li­tară în peninsula coreeană nu se va des­fă­șura fără consimțământul prealabil al Re­publicii Coreea“. Față de Nord, Moon tinde să re­vină la o politică de deschidere și interac­țiune cu Phenianul în special în sectoarele cu o încărcătură predilect economică și cult­u­ra­lă. În același timp, Moon semnalează Chinei că este gata să modereze și să recalibreze pâ­nă la un punct alianța cu Sta­tele Unite în favoarea Chinei. O schimbare de atitudine ve­nită după ce Beijingul a ex­ploatat expunerea economică a Sudului pe piața chineză. Boicotul economic și sanc­țiu­nile impuse anul trecut au produs imediat rezultate. Es­te sugestiv în acest sens com­promisul smuls de China în le­gătură cu desfășurarea sis­te­mului THAAD în sudul peninsulei, la pachet cu reasigurările oferite de către Seul că nu va participa la un sistem extins antirachetă sub umbrela americană și că nu va face parte din­tr-o alianță militară reunind SUA și Japonia. Această politică de balans între China și Washington vine într-un moment în care ad­ministrația americană face primii pași spre coagularea unui „patrulater“ strategic în spa­țiul indo-pacific (un aliniament care aduce lao­laltă Japonia, Australia, India și Statele Uni­te) și care se vrea de fapt o formulă de „în­corsetare“ a ambițiilor Chinei de revizuire a ordinii regionale. Absența Coreei de Sud dintr-o astfel de construcție geopolitică spu­ne multe despre preferințele și optica ad­mi­nistrației de la Seul.

Destinderea dintre Nord și Sud are loc într-un context complicat, dominat nu doar de răz­boiul cuvintelor dintre Trump și liderul nord-coreean, dar și de perspectiva unor eventuale lovituri preventive împotriva regimului de la Phenian. Nu de puține ori, pe parcursul anului trecut, generalul H.R McMaster, consilierul pe probleme de securitate națională al Casei Albe, a părut să pledeze pentru păstrarea op­țiunii preventive. Săptămâna trecută, Wall Street Journal relata faptul că la nivelul Ad­ministrației Trump este contemplată opțiunea unor acțiuni militare limitate, cu efect de­monstrativ, într-o campanie al cărei scop ar fi acela de „a-i da sângele pe nas“, dar fără a pune sub semnul întrebării supraviețuirea dinastiei. Criticii susțin că o astfel de pers­pectivă este extrem de riscantă pentru că li­derul nord-coreean ar putea să nu înțeleagă „limitele“ campaniei, interpretând totul într-o cheie existențială, ca o operațiune de schim­bare a regimului. Drept urmare, în negura pri­melor momente, Kim Jong-un ar putea opta pentru utilizarea arsenalului nuclear înainte de distrugerea lui iminentă sau poate ordona un atac convențional utilizând miile de piese de artilerie îndreptate spre capitala Sudului. În oricare dintre variante, consecințele uma­ne ar fi incalculabile. Este și motivul pentru care Seulul insistă să fie cel care are ultimul cuvânt înaintea oricărei iniţiative americane care ar putea avea efecte potențial dramatice pentru securitatea sa națională.

Și totuși, aici se află miza pe termen lung. Deo­potrivă Beijingul și Phenianul vor să for­țeze o ruptură, un divorț între Coreea de Sud și Statele Unite, eliminând cordonul ombilical care îi ține laolaltă pe cei doi aliați din 1953. În acest sens, nu se pierde nicio ocazie pen­tru a eroda încrederea dintre cele două ca­pi­tale, amplificând semnele de întrebare. Și de­ja ele se acumulează. De exemplu, în mo­men­tul în care Phenianul amenință balistic con­ti­nentul nord-american, regimul nord-coreean for­țează de fapt o dezbatere imposibilă – de ce ar fi America dispusă să riște Los An­ge­le­sul pentru Seul? O întrebare care nu este de­loc departe de optica personală a preșe­di­n­telui Trump, articulată încă din campania de anul trecut, când chestiona nevoia de a avea zeci de mii de militari americani pe teritoriul Co­reei de Sud. O eventuală retragere a aces­tora ar reprezenta deznodământul ideal pen­tru China sau Coreea de Nord.