Divizarea de facto a flancului estic

Centrul gravitațional al Summit-ului NATO de la Varșovia a fost cu certitudine partea nordică a Flancului Estic. Patru batalioane mul­ti­na­țio­na­le - coordonate de Germania, Marea Britanie, Ca­nada și SUA ca națiuni ca­dru - vor fi desfășurate în sta­tele baltice și Polonia. Sub Ini­țiativa de Reasigurare Eu­ro­peană (ERI) anunțată de pre­ședintele Obama la începutul anului, 1.000 de militari ame­ri­cani vor fi staționați în Po­lo­nia. Se fac presiuni pentru ca ei să fie dislocați în cea mai sen­sibilă parte a teritoriului po­lonez pentru protejarea ce­le­brului „Pas Suwałki“ – fâșia teritorială din­tre Kaliningrad și Belarus – considerat drept poarta vitală în asigurarea accesului terestru al NATO către ecosistemul baltic. În toamna anu­lui trecut, președintele Estoniei transmitea Washingtonului: „dacă aș vrea să blochez ac­cesul către cele trei state baltice, aș fi foarte atent la Pasul Suwałki. Dacă aș vrea să în­tre­prind ceva, atunci aș fi foarte interesat de Pa­sul Suwałki“. Tot Polonia va găzdui și centrul de comandă al brigăzii blindate americane (4.000 de oameni) ale cărei unități se vor afla într-un regim rotațional pe Flancul Estic, inclusiv în România. În general, accentul cade pe grupuri de luptă și pe descurajare.

Există mult mai multă înțelegere pentru co­rec­tarea „păcatului originar“ al anilor ’90, când primele ex­tin­deri ale Alianței lăsau Estul vulnerabil. În partea de Sud ima­­ginea este mult mai mo­des­tă. Dacă în Nord, Alianța transmite solidaritate, zona Mării Negre pare mai degrabă o regiune al cărei timp nu a venit și care în fapt exprimă frag­mentare. Au fost smulse câteva angajamente de la bulgari și polonezi, care vor participa la coa­gu­larea unei brigăzi multinaţionale aflată sub comanda României, ceea ce l-a făcut pe pre­șe­dintele Iohannis să concluzioneze că ne aflăm în fața unei realizări „senzaționale“. În general, miza era să stimulăm angajamentul și prezența Europei Vechi, nu să lipim breșele regiunii cu vecinul de la Sud, același care a sub­minat vestita inițiativă maritimă. Să fie aceas­ta fotografia unei arhitecturi echilibrate între Nord (concentrat pe descurajare) și Sud (unde accentul rămâne orientat pe an­tre­na­mente și exerciții)? Și ce transmite Moscovei?

Cât despre inițiativa care a ocupat tot timpul Bu­cureștiului, aceea a consolidării cadrului na­val la Marea Neagră, aflăm că, de fapt, „încă nu există o poziție comună a aliaților“. În conferința de presă dedicată unui tur de ori­zont al celor mai importante decizii ale sum­mit-ului, președintele Iohannis a precizat că Alianța a aprobat o evaluare politico-militară „a situaţiei de securitate din regiunea Mării Negre şi a implicaţiilor sale pentru NATO“. În­să, pe fond, orice decizie cu privire la op­țiu­nile de consolidare a prezenței maritime și ae­ri­ene sunt rostogolite până la ministeriala din octombrie, când Bucureștiul speră să-i aducă pe aliați pe aceeași lungime de undă a unui „concept operațional care să facă Marea Nea­gră mai sigură“. Să fie realistă așteptarea Bu­cu­reștiului? Până în octombrie am putea asis­ta la înclinarea balanței în favoarea celor care vor „destindere“ și „rapprochement“ cu orice preț cu Rusia. Deja sunt state care cred că Ali­anța a mers prea departe în măsurile de rea­si­gurare și descurajare. Este sugestivă ieșirea pre­ședintelui Hollande, care a ținut să pre­ci­ze­ze că, pentru Franța, Rusia nu este un ad­ver­sar sau o amenințare, ci „un partener“. Mai mult, un ministru al Apărării din Est a precizat pentru Financial Times că francezii au ob­struc­ționat cel mai mult „întregul proces de ranforsare, încercând să dilueze toate as­pec­tele sale“. Iar cina șefilor de stat și de guvern de vineri de la Palatul prezidențial din Polonia a expus un Tsipras care pleda viguros în fa­voa­rea ideii că a venit momentul să terminăm confruntarea cu Moscova.

Rămâne de văzut ce va însemna ministeriala din octombrie pentru proiectul Bucureștiului, care dorea „mai mult NATO“ la Marea Neagră, și dacă va răspunde exigențelor de a livra „o prezență înaintată care să acopere toate do­meniile operaționale de care avem nevoie“, așa cum spera ministrul Moțoc să fie Var­șo­via, și care ar fi trebuit să „protejeze liber­ta­tea de navigație“ în contextul transformării Cri­meei într-un Kaliningrad al Sudului, un bas­tion antiacces și de excludere regională. E o diagnoză afirmată și în paginile noii Stra­te­gii Mi­litare a României, unde se notează fap­tul că, deși „o agresiune militară în Europa pre­zintă o probabilitate scăzută, capacitatea de­clan­şă­rii unei astfel de agresiuni, potenţată de rea­li­zarea capabilităţilor antiaccess şi de in­ter­dic­ţie zonală (A2/AD) în bazinul Mării Ne­gre re­pre­zintă principala ameninţare la adre­sa se­cu­ri­tăţii României şi a statelor din re­giu­ne“. Iată sensul pledoariei României pentru creș­terea pre­zenței NATO la Marea Neagră, prin măsuri de contrabalansare a zonelor A2/AD. Din aceas­tă perspectivă, Varșovia este un pod mult prea în­depărtat și este foarte posibil să rămână așa. Pentru că o decizie despre con­tra­cararea zo­nelor de excludere regională im­plică o dis­cu­ție complicată despre capabilită­ți­le ma­ri­ti­me și aeriene necesare pentru neutralizarea lor.