De același autor
Donald Trump nu contenește să uimească. Nimic, dar nimic nu este tabu, sacrosanct, intangibil, în afara discuției și, în general, tot ceea ce este asociat tradițional cu establishmentul este în mod necesar rău și trebuie răsturnat. Totul este negociabil și tranzacționabil. Un comentariu publicat săptămâna trecută în Wall Street Journal rezuma exemplar ceea ce poate fi numit doctrina Trump, crezul candidatului antisistem: „Lasă-mă să îți pun o întrebare America: cum a lucrat «sistemul» pentru tine și familia ta? Eu, unul, nu sunt interesat în apărarea unui sistem care de zeci de ani a servit interesul partidelor politice în detrimentul oamenilor. Membrii clubului - consultanții, politicienii, analiștii și grupurile de interese – au devenit tot mai bogați și mai puternici, în timp ce poporul american este tot mai sărac și mai izolat. (...) în orice problemă majoră care afectează această țară, oamenii au dreptate și elita care guvernează greșește“. Este lentila prin care privește inclusiv elementele de consens care, după 1945, s-au transformat în axiomele politicii externe americane, devenind un fel de playbook al Washingtonului, asumat cu fiecare administrație. În interviurile acordate Washington Post și New York Times, Trump vede NATO ca o alianță „desuetă“ și cere aliaților „rambursarea costurilor“ pentru umbrela de securitate oferită. În caz contrar, „este posibil să trebuiască să renunțăm la NATO. (...) Poate NATO se va dizolva și asta este OK, nu este cel mai rău lucru din lume“.
Deseori, campaniile electorale lucrează cu emoții și instincte de moment. Sloganurile tind să acopere argumentele. Este foarte ușor ca în zgomotul de fond și al revoltei anti-establishment să se piardă rațiunea care a condus la dezvoltarea acestui sistem de alianțe globale instrumentat de Washington și să se uite care este rolul lor fundamental. Nu vorbim exclusiv de un serviciu adus aliaților sau umanității, ci mai degrabă de un „interes luminat“, pentru că marele beneficiar rămâne securitatea Americii. Este lecția extrasă din războaiele mondiale, din marile calamități geopolitice care au răvășit secolul XX. America nu putea să rămână la nesfârșit indiferentă la dinamicile de putere din Europa sau din Extremul Orient și care ulterior au forțat Washingtonul să intervină de două ori pentru a corecta existența unor dezechilibre care, mai devreme sau mai târziu, i-ar fi devenit fatale. „Siguranța și independența acestei țări pot fi menținute doar printr-o politică externă care face imposibil ca Eurasia să găzduiască o putere care domină covârșitor Europa și Extremul Orient“, spunea Nicholas Spykman în 1944, cel care avea să devină una dintre cele mai importante influențe intelectuale contemporane asupra gândirii și culturii strategice americane. Mai mult, el pleda pentru o arhitectură a păcii unde „constelația de putere“ din aceste regiuni trebuie să devină „o preocupare permanentă“, chiar „eternă“ pentru Statele Unite. Iată principiul care a stat până astăzi la baza politicii externe americane, justificând angajamentele continentale și „apărarea în adâncimea“ zonelor litorale ale Eurasiei. În această lectură, alianțele sunt instrumente de stabilizare a statu-quo-ului, mecanisme colective de descurajare a războiului, de contrabalansare a puterilor cu agenda revizionistă, de conservare a pluralismului și diversității în ecosistemele din apropierea marilor prădători, formule de suspendare a impulsurilor naturale consacrate de istoria relațiilor internaționale „unde cel slab suferă ce trebuie“. Simbolic, rolul alianțelor este unul preventiv, echivalentul „amplasării de extinctoare“ în regiunile cu falii tectonice predispuse incendiilor geopolitice (cum arată Jakub Grygiel și Wess Mitchell în noua lor carte-The Unquiet Frontier: Rising Rivals, Vulnerable Allies, and the Crisis of American Power).
Desigur, toate aceste dimensiuni implică responsabilități pe care le achită și aliații. Dar întotdeauna va exista o distribuție inegală a costurilor, vor fi pasageri clandestini sau optici diferite asupra intensității amenințărilor. Sunt constrângeri inerente alianțelor. Pe de altă parte, tot ele sunt rezervoarele predilecte de unde se recrutează marile coaliții globale mobilizate în jurul Statelor Unite, atât de necesare pentru a răspunde unor probleme sistemice aflate dincolo de puterile și capacitățile de gestiune ale oricărui stat. Din această perspectivă, concluzia lui Churchill - „există un singur lucru mai rău decât acela de a lupta cu aliați, acela de a lupta fără ei“ - rămâne la fel de proaspătă și astăzi. Dar poate cea mai importantă virtute a fost amintită de istoricul Lawrence Freedman în urmă cu câteva săptămâni, în timpul unei conferințe despre viitorul războiului: „sistemul de alianțe este cel mai important lucru pe care America îl face. Este unul dintre motivele pentru care nu mai vorbim atât de mult despre războiul între state. Neutralizează multe dintre cauzele sale fundamentale. (...) Dacă ne îngrijorează viitorul războiului, ar trebui de fapt să ne îngrijorăm de capacitatea și voința Statelor Unite de a-și menține rețelele internaționale“. Este foarte important să ne reamintim aceste “mari idei” mai ales acum când istoria se dezgheață și revine competiția marilor giganți.
Miza este să discutăm despre revitalizarea alianțelor, de (re)credibilizarea capitalului de descurajare, nu de abandonarea lor.
