De același autor
O teamă pare să se fi instalat în Congres în legătura cu viitorul alianțelor SUA la jumătatea mandatului lui Donald Trump. Totul se întâmplă pe fondul exodului unor înalți demnitari din Pentagon sau Departamentul de Stat - precum asistentul secretarului de stat, Wess Mitchell - responsabili de portofoliul european și NATO. În același timp, însă, există ample preocupări și cu privire la viitorul relațiilor dintre SUA și Coreea de Sud, în perspectiva unui nou summit între Donald Trump și Kim Jong Un. Sensibilitatea contextului este amplificată de negocierile eșuate dintre Washington și Seul privind finanțarea prezenței americane din peninsulă. Seulul acoperea jumătate din factură, însă președintele SUA forțează pentru un cuantum de 100%. Mulți observatori sunt profund îngrijorați la gândul că Donald Trump ar fi dispus să tranzacționeze prezența trupelor americane în Coreea de Sud în schimbul unor concesii substanțiale ale Nordului în privința arsenalului său nuclear.
Acesta este contextul mai larg care i-a determinat pe legislatorii din Camera Reprezentanților să acționeze preventiv pentru securizarea alianțelor și în direcția îndiguirii președintelui și a instinctelor sale distructive. Exemplul cel mai elocvent este reprezentat de NATO Support Act, o inițiativă legislativă votată la 22 ianuarie (cu 357 la 22), a cărei logică de fond rămâne aceea că „președintele nu trebuie să retragă SUA din NATO“. Astfel, sunt respinse „orice eforturi de a retrage Statele Unite din NATO sau de a retrage indirect din NATO prin reducerea contribuțiilor la structurile NATO, activitățile și operațiunile sale de o manieră prin care se creează o retragere de facto“. La fel de sugestivă este și introducerea unei propuneri legislative (US-Republic of Korea Alliance Support Act) prin care se recunoaște că este în interesul Americii să dispună de o avangardă militară în Asia. În același timp sunt enunțate limite stricte în privința utilizării bugetului din 2019 pentru a reduce numărul forțelor americane din Coreea sub pragul de 22.000 militari. Măsura poate fi acceptată doar dacă administrația va demonstra că Sudul este capabil să se apere singur, în eventualitatea unui conflict cu Nordul, și că Phenianul a finalizat procesul de dezarmare nucleară. Totodată, o astfel de decizie trebuie luată doar prin consultare cu aliații, inclusiv Japonia.
Inițiative similare au fost redactate și în chestiunea retragerii din Siria, obligând administrația să explice impactul pe care aceasta îl va avea pentru influența iraniană în regiune, măsurile pentru protejarea aliaților kurzi și cum va fi preîntâmpinată revenirea ISIS.
Întregul demers de contrabalansare a președintelui a fost dramatic amplificat de testamentul public lăsat de James Mattis în momentul despărțirii de Donald Trump. Mesajul transmis atunci a fost lipsit de echivoc: „aveți dreptul la un secretar al Apărării ale cărui opinii sunt mai bine aliniate cu ale dumneavoastră“. Care era însă miezul problemei? Mattis semnala că forța gravitațională a Americii se află în alianțele sale: „forța noastră ca națiune este intim legată de puterea sistemului nostru unic de alianțe și parteneriate. Nu ne putem proteja eficient interesele fără a menține alianțe puternice și fără să arătăm respect acelor aliați“. Timp de doi ani, Jim Mattis a fost custodele unei fundații. Într-o administrație tot mai mult dominată de impulsurile președintelui, populată cu loialiști, rolul său este acum asumat de o tot mai activă coaliție bipartizană din Congres.
Consensul se rupe însă în momentul în care ajungem la tratatul INF (Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare, încheiat spre finalul Războiului Rece și care interzice rachetele terestre cu raza de acțiune între 500-5.500 de km). Puțini democrați văd cu ochi buni suspendarea acordului. Măsura este interpretată în cheia clasică a unei administrații ostile tratatelor care înlănțuiesc spațiul de manevră al Americii. Prezența lui Bolton la Casa Albă, cunoscută fiind specializarea sa în terminarea tratatelor Războiului Rece, întărește această percepție. Deși au subscris deciziei americane, cea mai mare parte a europenilor văd la orizont pericolul unei noi curse a înarmărilor. Și totuși, ce altceva era de făcut? Regimul de inspecții reciproce expirase oricum din 2001. Iar de câțiva ani, Rusia era acuzată la unison de Administrația Obama, Administrația Trump și de NATO că trișează și că a operaționalizat rachete care încalcă tratatul. Și totuși, este puțin probabil ca Europa și chiar Rusia să fi fost variabilele care au cântărit decisiv în decizia suspendării tratatului. Determinant pentru mediile strategice de la Washington este factorul chinez: în ultimii ani, Beijingul a dezvoltat un arsenal de rachete format în proporție covârșitoare exact din clasa interzisă de INF. În particular, pentru cei preocupați de competiția pe termen lung cu China, vestea este una pozitivă. Desfășurarea unor sisteme în afara constrângerilor INF dă Americii mai multă flexibilitate operațională și consolidează arhitectura sa de descurajare din Pacific. „Cel mai convingător motiv pentru retragere este acela că Statele Unite ar putea să îmbunătățească balanța militară împotriva Chinei în Estul Asiei prin dezvoltarea și desfășurarea unor sisteme în afara restricțiilor INF”, spune Elbridge Colby, cel care s-a ocupat de strategia de apărare a Pentagonului.
