De același autor
A decis astfel să mizeze pe unul dintre atuurile sale – politica externă. Săptămâna trecută, la Universitatea publică din New York (CUNY), el a zugrăvit o alternativă la Donald Trump.
În contrast cu modelul America-first (o putere egocentrică, autosuficientă, unilaterală, deseori ostilă alianțelor clasice), Biden propune imaginea unei Americi care revine la butoanele „lumii libere“. El reașază democrația, valorile și alianțele în centrul preocupărilor politicii externe americane. Și asta nu pentru „a lansa o cruciadă morală, ci pentru că reprezintă interesul nostru luminat. Trebuie să restaurăm capacitatea noastră de a aduna lumea liberă pentru a răspunde împreună noilor provocări“. Într-un fel, asumă verdictul îmbrățișat de cea mai recentă Strategie de Securitate Națională a SUA (cea coordonată de H.R. McMaster), faptul că ne aflăm în plină competiție între „cei care favorizează sistemele represive și cei care favorizează societățile libere“.
Aici este nucleul viziunii articulate de Joe Biden. Spre deosebire de Bernie Sanders, care vede în revalorizarea ONU panaceul universal, Biden pivotează mai degrabă spre ceea John McCain plasa în centrul campaniei sale prezidențiale din 2007/2008 – o „ligă/un concert al democrațiilor“. Ideea nu aparține exclusiv democraților sau republicanilor, ci este mai degrabă parte a unui etos comun, apăsat bipartizan (Madeleine Albright a cochetat cu o astfel de idee în anii ’90, apoi o serie de gânditori asociați internaționalismului liberal precum Anne Marie Slaughter sau curentului neoconservator precum Robert Kagan). Ca și McCain atunci, Biden propune ca în primul an de mandat să organizeze un summit global al democrațiilor. Dar se poate oare forja o conștiință comună folosind liantul democrației? El vede într-un astfel de format rețeta ideală pentru contrabalansarea puterilor autoritare, a tendințelor iliberale, pentru a lupta împotriva corupției, a schimbărilor climatice sau pentru a avansa drepturile omului. Comportamentului abuziv al Chinei vrea să-i opună un front unit al lumii democratice (și care să nu fie fărâmițat prin tot felul de tarife impuse discreționar aliaților): „singuri reprezentăm 25% din PIB-ul global. Alături de celelalte democrații, numărul se dublează. China nu poate ignora jumătate din economia globală“. Ar fi o masă critică prin care „lumea liberă“ ar influența regulile jocului. Totodată, spre deosebire de Elizabeth Warren, vrea o politică externă care să protejeze cel mai important avantaj competitiv al SUA: clasa de mijloc americană și ecosistemul inovării. În același timp, își dorește o administrație agresivă în sfera cercetării și dezvoltării (R&D) care să domine tehnologiile viitorului: inteligența artificială sau rețelele 5G.
Este sugestivă și pledoaria lui Joe Biden pentru finalizarea așa-numitelor „războaie eterne“, a campaniilor inițiate în Orientul Mijlociu sau Afganistan. Vorbim în cele din urmă despre un mesaj care reflectă starea de spirit a unei societăți sleite de angajamentele fără de sfârșit asumate după 11 septembrie (o poziție asumată și de Donald Trump). În consecință, Biden vrea reîntoarcerea celei mai mari părți a trupelor și concentrarea pe misiuni limitate de contraterorism împotriva Al-Qaeda și ISIS (în general, apanajul forțelor speciale). Inclusiv în interiorul Administrației Obama, Biden a fost cel care s-a opus în nenumărate rânduri „instinctelor intervenționiste“ – în 2009 suplimentării forțelor din Afganistan sau campaniei din Libia (2011). Atunci ca și acum motivația era aceeași: „conflictele imposibil de câștigat drenează capacitatea noastră de a conduce în privința altor probleme care necesită atenția noastră“. Astăzi este argumentul favorit al celor care cred că un potențial război cu Iranul reprezintă o mare deturnare a atenției de la provocarea momentului: reîntoarcerea competiției cu marile puteri.
Sunt mulți observatori care îi reproșează lui Joe Biden faptul că în ultimele luni și-a arătat vârsta politică, că prin poziționările sale de centru, bipartizane se află în răspăr cu atmosfera care domină scrutinul democrat, un soi de militantism progresist agresiv care pare să declare război oricui vrea să colaboreze, să negocieze și să ajungă la un compromis cu cei aflați de cealaltă parte a spectrului politic. Dezbaterile au expus candidați care în marea lor majoritate recitau parcă o partitură modelată de Bernie Sanders și au arătat un partid în care ideile senatorului din Vermont sunt acasă. Foarte probabil este o competiție pentru mobilizarea bazei ideologice, a armatelor partizane de true believers, cei mai mulți dintre candidați grăbindu-se să demonstreze că reflectă și că se află în acord cu noul mainstream. Însă virajul apăsat spre stânga radicală, vizibil în acest început de dezbateri, este tocmai mesajul eronat pentru moderații și independenții care fac diferența în alegerile generale. În acest sens, este importantă observația lui David Brooks, editorialistul New York Times: „acum avem două partide care încearcă să-i lase pe moderați homeless“. Iată terenul pe care Biden vrea să îl ocupe. Iar discursul său de la CUNY a arătat din plin acest lucru. //
