De același autor
„Războaiele calde” au deseori darul de a cataliza transformări structurale pe termen lung. De exemplu, în anii ‘50, războiul din Coreea a generat un șoc tectonic pentru imaginarul occidental, fiind cel care a condus la „întruparea NATO”, la operaționalizarea și instituționalizarea mașinăriei de apărare colectivă – o extensie logică a tratatului fondator al NATO – pregătind terenul pentru extinderea cu Turcia, Grecia și Germania; cel de Yom Kippur din 1973 a grăbit pivotul SUA spre NATO și Europa după Vietnam, deschizând calea pentru o veritabilă revoluție doctrinară, într-un moment în care Uniunea Sovietică atinsese pragul parității nucleare și avea o superioritate cantitativă convențională. Războiul din Ucraina va avea un rol decisiv în setarea direcției NATO pentru următorul deceniu – o lume fundamental diferită de cea a anilor ‘90, marcată de revenirea competiției geopolitice dintre marile puteri și a războiului convențional de mare intensitate.
Invazia Ucrainei de către Rusia a deschis ușa pentru anularea Actului Fondator NATO-Rusia din 1997. Esențială pentru viitoarea postură a NATO în Est este prevederea prin care Alianța se angaja să-și îndeplinească misiunea de apărare colectivă prin „interoperabilitate, integrare și capacitate de reinforcement, mai degrabă, decât prin staționarea permanentă de forțe substanțiale de luptă pe teritoriul noilor membri”. Este filozofia care descria până de curând modul în care ar fi fost apărate statele membre de pe Flancul Estic, prin întăriri proiectate din adâncimea vechii Europe. Diversele ajustări asumate de NATO după 2014 pe Flancul Estic au rămas în același spirit bazat pe o prezență modestă, minimalistă, în regim rotațional. Și mai important este faptul că prin propriul design aceasta nu avea capacitatea să oprească un eventual fait accompli rusesc, ci mai degrabă avea rolul de a declanșa o intervenție mai amplă de realimentare a forțelor de pe linia frontului. Un artefact al anilor ‘90 și al unui mediu de securitate în care Rusia nu era o contestatară activă a statu-quoului european, a fost în timp văzut drept păcatul originar al extinderii alianței, nefiind dublată și de o extindere credibilă a infrastructurii de apărare a statelor aflate în imediata vecinătate a Rusiei. Dar niciodată până acum Alianța nu a avut consensul politic de a repudia această logică.
Din această perspectivă, războiul din Ucraina va avea efecte disruptive majore. Ultimele luni au văzut ample mișcări în acest sens: numărul grupurilor de luptă desfășurate pe Flancul Estic a crescut de la 4 la 8 (între care unul în România), iar prezența americană în Europa a cunoscut o infuzie de 30.000 de militari, ridicând numărul acestora la 100.000. Însă, și mai important, se deschide calea spre permanentizarea prezenței aliate la frontiera estică, într-un mod în care să reflecte o arhitectură robustă de descurajare capabilă să respingă o încercare de blitzkrieg. În acest sens, se așteaptă transformarea grupurilor de luptă în brigăzi (de la un efectiv de 1.000 de militari la 4.000 de militari). Totodată, experți influenți pledează pentru desfășurarea de până la 10.000 de militari americani în statele baltice.
În perspectiva noilor tendințe, crește rolul Poloniei de centru gravitațional al noii arhitecturi. Investițiile recente anunțate de Varșovia sunt redutabile: rachete cu rază lungă de acțiune, câteva zeci de avioane F-35 și, foarte important, aproape 250 de tancuri M1 Abrams de ultimă generație. Din punct de vedere strategic, rolul polonez în apărarea Coridorului Suwalki (fâșia terestră dintre Belarus și Kaliningrad) și în conservarea acestei rute sub controlul NATO, în vederea ranforsării statelor baltice, rămâne cheie. Și acesta va crește pe măsură ce forțele militare ruse se înșurubează permanent în Belarus, consolidând o arhitectură de presiune asupra ecosistemului baltic.
Integrarea Suediei și Finlandei sub umbrela de securitate a NATO consolidează și mai mult Flancul Nordic: se schimbă major balanța de putere în nordul Europei și se extinde semnificativ granița pe care Rusia o are cu statele NATO, forțând astfel o supraextindere a resurselor sale militare; se deschid noi oportunități de ranforsare militară a statelor baltice, iar Kaliningradul devine o insulă înconjurată de un ocean NATO.
Chiar dacă elaborarea noului concept strategic al NATO va sta sub semnul „amenințării acute” a Rusiei, nu poate fi ignorat orizontul geopolitic pe termen lung, unde China devine preocuparea centrală. Astfel, lumea euroatlantică trebuie să se pregătească să răspundă presiunilor concurente, crizelor pe două fronturi. Este de așteptat ca la Madrid să se dea semnalul creșterii ponderii europene în securizarea continentului, în special în perspectiva unei crize în strâmtoarea Taiwan. //
