De același autor
Aparentele însala nu mai putin decat prejudecatile. Intr-o democratie, suveran e poporul alegator. Dar, daca se minte poporul cu televizorul? Dar, daca într-o cursa cap la cap decizia finala se adopta cu doar cateva mii de voturi, orientate mai putin în temeiul unor programe, ci mai degraba in functie de cat de chipesi sunt candidatii sau de ploaia de afara, sugerand nevoia de schimbare? Insorita zi de 18 septembrie, de-o splendoare stranie pentru Germania, s-a încheiat cu o seara ireala, în cursul careia au jubilat toate cele 5 partide, ca si cum ar fi castigat toate. Germania, în schimb, a pierdut. A ratat cel putin sansa unei constelatii guvernamentale clare si univoce, riscand fie stagnarea unei mari coalitii, fie instabilitatea unei aliante “semafor”, cu participarea ecologistilor si a liberalilor la un Executiv Merkel sau Schröder.
S-a spus ca neamtul e corect, ordonat, harnic, serios si belicos. Campania din Germania a dovedit ca, în pofida aparentelor de civilizatie din confruntarea TV a candidatilor de varf, lupta retorica la baioneta le este proprie si politicienilor germani, desi electoratul lor e poate cel mai pacifist din Europa. Atat de pacifist, încat l-a ridicat pe scut acum 3 ani pe Gerhard Schröder, ajutandu-l sa desfida toate expertizele savante si sa castige o batalie de pomina, data “100% pierduta”. Victoria din 2002 o datorase în parte unei premiere politice orchestrate dupa mai bine de jumatate de veac de postbelica “independenta limitata” a Germaniei fata de SUA. Liderul social-democrat se luase în coarne cu America, spre a protesta, spre deliciul alegatorilor, împotriva interventiei care avea sa duca la eliminarea tiraniei lui Saddam. Anii scursi în rastimp au schimbat multe, nu si clivajul transatlantic produs cu acest prilej si prea putin redus ulterior. Sub gir social-ecologist, Germania avea sa fie reorientata spre un soi de neonationalism de inspiratie gaullista, împachetat în multilateralism si europenism. Odata cu populista asumare a unui discurs antiamerican, Berlinul abandonase traditionala sa echilibristica între Paris si Washington si o carmise spre o axa ruso-germano-franceza, cu bataie spre Beijing. Ceea ce n-avea sa întarzie reeditarea unui cosmar recurent îndeosebi în tarile facute nu o data în istorie sandvich între Berlin si Moscova.
Problema sociala
Corectitudinea, departe de a juca rolul cheie pe care simtul comun i l-ar atribui germanilor, s-a pierdut pe drum în aceasta campanie în care neonorata promisiune a cancelarului, de a înjumatati numarul somerilor (în caz contrar el, unul, nemeritand sa mai pupe vreun mandat, potrivit propriilor fagaduieli solemne), a trebuit sa-i fie amintita cu osardie de contracandidata sa. Asta, fara ca staruitorul ei apel la memorie sa starneasca vreo jena perceptibila în cel ce se prezentase cu surle si trambite ca mare furnizor de locuri de munca. Or, Germania anului 2005 icneste sub povara alocatiilor sociale acordate celor 5 milioane de someri, o cifra nedepasita decat în epoca în care, profitand de situatie si de o relatie complexa cu democratia a unei parti a natiunii, trecuse la fraie - horribile dictu - regimul nazist. Actuala Germanie se confrunta cu o crestere galopanta a deficitului bugetar, cu hiperbirocratie, cu un sistem fiscal abracadabrant, salarii gonflate de sistemul social, zdrobind intentia multora de a manifesta patriotism si a nu-si muta fabricile în strainatate, precum si cu o crestere economica tinzand de ani de zile spre zero din pricina reformelor neduse la capat si impuse fara tragere de inima de un partid social-democrat care refuza sa-si urmeze liderul pe drumul restructurarilor.
Sa schimbe toate acestea promisese cu brutala sinceritate Angela Merkel, fara sa manifeste nici un fel de menajamente fata de buzunarele cetatenilor. Comparata nu arareori cu “doamna de fier” a Britaniei, prima femeie care a îndraznit (si cu daimonica energie a izbutit) sa se propuna vreodata la carma Germaniei, angelica lidera a conservatorilor reusise performanta deloc neglijabila de a-l doborî fara drept de apel, în ringul crestin-democrat, pe supergreul H. Kohl. Pe drum spre cancelariat, Merkel izbutise apoi sa se impuna în fata puternicilor principi regionali ai crestin-democratiei, toti dotati cu ambitii politice indirect proportionale fata de lipsa cvasitotala de scrupule în a o faulta pe aparent stearsa est-germana, “inventata” oportun de clasa politica apuseana dupa caderea Zidului berlinez, ca reprezentanta cuminte si convenabila a fostei RDG in tara proaspat reunificata.
Cat despre elogiata ordine si seriozitate germane, ambele au cedat în ultimele 2 saptamani de campanie fricii si haosului generalizat indus în capetele multora dintre alegatori de înversunarea ambelor tabere. Stanga le agitase oamenilor spectrul capitalismului salbatic; dreapta, vazand vaporul cum piere, fluturase sub nasul alegatorilor oroarea unei eventuale aliante a stangii cu extrema stanga. In disperare de cauza, date fiind sondajele ce pareau la începutul verii sa-i condamne la un esec total, magistralii luptatori electorali ai PSD dadusera dovada de harnicia mult invocata a neamtului, atacand dur erorile comise de conservatori. Spre a rasturna situatia, sarguinta lor devenise stringenta, dupa ce, în mai, cancelarul se vazuse nevoit sa arunce prosopul si sa declanseze anticipatele. In ultimii ani, diligenta Executivului se redusese la impunerea prea mult întarziatelor reforme. Or, în ciuda partialitatii lor, dupa deceniile de generozitate debordanta a statului asistential, ele se dovedisera atat de dureroase, încat provocasera un soc teribil. Electoratul, nerecunoscator ca peste tot, replicase edulcoratelor programe de austeritate retragand puterii încrederea în mai toate alegerile regionale. Pedepsit pentru curajul de a proceda la restructurari, Schröder ar fi avut toate motivele sa-si piarda pohta de putere. Cu atat mai mult, cu cat complicatul sistem federal iscase situatia unei guvernari schioape, practic paralizate de lipsa de control a puterii asupra Camerei superioare a Parlamentului. Pofta de putere, mai tare chiar decat traditionalele virtuti puse pe seama neamtului, nu se pierde însa cu una, cu doua. O data în plus, Schröder s-a mobilizat exemplar. In raspar fata de bunul simt dictand ca un bilant negativ sa se repercuteze brutal asupra imaginii liderilor raspunzatori pentru el, cancelarul s-a prevalat de fotogenia si abilitatea sa retorica, de inepuizabila popularitate proprie unui actor de geniu pe scena mediocratiei, care confera oricarei dezbateri, fie si grave, conotatii de show. In final, a reusit din nou sa se transforme în locomotiva partidului sau si sa reduca masiv handicapul ce-l despartea de dreapta. Cu aerul si aplombul unui Calboreanu înfipt ca voievodul cel mare langa spada cavalerului fara prihana, Schröder profitase de micile ecrane, spre a ne anunta rares si rares ca Germania nu e a mea, nici a voastra. Dar apoi, mai degraba decat sa zugraveasca viitorul cu provocarile lui globale cu tot, cancelarul se concentrase sa smulga uitarii partile, potrivit lui, bune ale trecutului, cu reformele de piata ale stangii, care ar începe abia acum sa-si dea roadele, fiind, deci, suficiente. Or, mediocratia, vai, sufera si ea de accidente pe care nu le poate prevedea nici cel mai imaginativ scenariu. Desi a continuat sa-l aduleze pe Schröder, acest prestidigitator politic combinand talentele unui Houdini cu ale lui David Copperfield, desi a insistat sa-l considere mai elocvent, mai simpatic si, culmea, chiar mai competent decat Merkel, electoratul a refuzat sa se lege defintiv la ochi si sa-i ignore esecurile. Tractiunea cancelarului n-avea, ca atare, cum sa fie un exercitiu lesnicios, de vreme ce simpatia pentru formatiunile guvernamentale se erodase rau în cei 7 ani de vaci sfrijite si urate ale guvernarii social-ecologiste. “Verzii” si “rosii” se epuizasera si de pe urma disidentei de amploare care, din pricina reformelor introduse de Schröder spre iritarea puternicelor sindicate, sfarsise prin a fisura aripa stanga a PSD. Gatuite si de consecutivul mariaj dintre acest grup disident si ex-comunistii est-germani, formatiunile de centru-stanga s-au vazut pe ultima suta de metri în imposibilitatea de mai castiga alegerile, altfel decat printr-o dezastruoasa cooperare cu extrema stanga.
Calcule politicianiste
Ca spiritele au ramas totusi mai încinse decat e firesc pentru o societate ferm partizana a consensului (în reactie la polarizatorul episod nazist, poate si-n conformitate cu traditiile ei colectiviste, descrise de Spengler, în Prusianism si socialism) nu s-a datorat doar spectacolului mediatic ori seriozitatii situatiei. Au intervenit si calculele politicianiste. S-a descoperit în speta sansa PSD de a împiedica formarea unei aliante majoritare de centru-dreapta. Blocarea victoriei nete a conservatorilor si liberalilor a deschis optiunea marii coalitii. Spre a-si salva functia si partidul, Schröder a pus în miscare toate manevrele populiste posibile. Iar Merkel, stupoare, i-a sarit în ajutor, comitand gafe în serie. Desi vaduvita de orice program de viitor credibil, echipa cancelarului si-a concentrat cu succes tirul de baraj final asupra expertului fiscal conservator Paul Kirchhof, un tehnocrat prezentat de Merkel drept imbatabil as electoral al fortelor de centru-dreapta. De buna-credinta, reputatul jurist, propus cu tam-tam pentru portofoliul Finantelor, se dovedise în final de campanie un balast redutabil. Subtirele profesor uitase ca tacerea e de aur, depasise pe dreapta toate gruparile din cursa si avansase sugestii fiscale prea tari pentru aerul social rarefiat de prudentele pompe de oxigen economic administrate Germaniei de reformele lui Schröder. Kirchhof provocase confuzie, prezentand germanilor filosofia taxei unice de impozitare, care sa taie într-un viitor neprecizat darile progresive, sfanta vaca a statului asistential si a fiscalitatii greoaie a “economiei de piata sociale”. Nimic mai simplu pentru stanga de a demonta dreapta, aplicandu-i intelectualului locvace tactici amintind de cele folosite de un Ion Iliescu în epoca în care-si afisa manecile suflecate si un pretins agramatism, spre a fi plebiscitat în alegeri de adeptii lui “noi muncim, nu gandim”. La alt nivel, fireste, cancelarul i-a sugerat electoratului ca are doar alternativa de a perpetua o guvernare calda, plina de întelegere pentru saraci, ori de a da, prin votul acordat crestin-democratilor, frau liber cruzimii unei societati cu inima de piatra a capitalismului primitiv. In realitate, el însusi fusese salutarul promotor al modificarii de sistem care, debutand odata cu cel de-al doilea sau mandat, a sfarsit prin a schimba fata Germaniei. Dar superbia cu care a refuzat sa-si conceada înfrangerea si aroganta genericului sau atac în tromba, dupa scrutin, asupra presei sunt elocvente.
Romania n-are mari motive de îngrijorare. In ciuda alarmelor repetate legate de exigenta conservatorilor germani în chestiunea aderarii Bucurestilor la UE, nu e probabil ca integrarea sa fie blocata de noii guvernanti de la Berlin, oricare vor fi ei. In schimb, o virtuala reorientare transatlantica a Germaniei, benefica nu doar în lupta antiterorista, cuplata cu un tratament ceva mai putin preferential aplicat Rusiei lui Putin, caruia Schröder i-a iertat sistematic pacatele si violarile de drepturi ale omului, ar promite sa contribuie la rezolvarea unora din conflictele “înghetate” din vecinatatea Romaniei. Cel transnistrean înainte de toate. Vae victis! Or, în Germania nici urma de infrangeri. S-a învins in corpore. Doar reforma si UE se cam resimt. Cat despre electoratul bulversat de politichie, a sfarsit, suveran, prin a descumpani clasa politica. Solutia blocajului nu se întrevede. “Din doua, una: sa revizuim, primesc. Sau nu revizuim nimic, primesc!” le-a spus mai marilor poporul. Vor urma negocieri dintre cele mai dificile si poate noi anticipate. Cu sau fara un cancelar aratos, cea de-a treia putere economica mondiala va trebui sa revina la esente, sa-si asume rigorile mondializarii, sa-si aprofundeze reformele, sa-si ofere un sistem educational adecvat competitiei globale si sa-si regaseasca identitatea, stabilitatea si directia, satisfacand simultan prejudecata potrivit careia ramane totusi tara poetilor si filosofilor.
(Subtitlurile apartin redactiei)
