Breaking news, jurnaliști și amnezia publică

Într-o zi de joi, pe 22 septembrie 1881, apărea în coloanele ziarului Figaro un articol de rămas-bun adresat breslei jurnalistice și publicului, semnat de Émile Zola și intitulat Adieux. Printre numeroasele motive care stăteau în spatele deciziei de a părăsi meseria, reluată numai sporadic până la afacerea Dreyfus, erau în mod evident motive personale, dar și decepția masivă provocată de ceea ce unul dintre cei mai mari publiciști ai secolului al XIX-lea o vedea a fi deriva jurnalismului. Nu era nici primul și nici ultimul text unde Zola va deplânge degradarea acestei nobile meserii, mare supraviețuitoare a cenzurii și opresiunii din timpul lui Napoleon al III-lea, care împinsese către exiluri forțate sau voluntare mari nume ale epocii: Michelet sau Hugo erau și ei pe listă.

Opiniile lui Zola pot sau nu să mai fie relevante pentru publicul din septembrie 2023, unde sursele de informare, mai ales printre tineri, par să se fi mutat pe TikTok, conform unor statistici și studii publicate în iunie 2023. Potrivit acelorași studii, nivelul de încredere în informația primită online, mai ales prin canalele așa-numite tradiționale, adică instituții de presă, se plasează la 32%. Pe de altă parte, rețelele sociale, în genere, nu funcționează nicidecum ca instituții de presă; mai mult, uneori joacă rolul contrar. Verificarea critică, documentarea, contextul, relevanța, urmărirea subiectului și după ce acesta nu mai este breaking news sunt operațiuni calificate pe care nu oricine le poate face. De fapt, ele fac parte din fișa postului oricărui jurnalist onorabil.

Vara aceasta au existat cel puțin trei valuri uriașe de emoție și indignare publică, copios alimentate și exploatate de mass-media: azilele de bătrâni din Voluntari, explozia stației GPL de la Crevedia și accidentul oribil de la 2 Mai. Situații înspăimântătoare, prezentate uneori aproape deranjant de detaliat (imagini, convorbiri, detalii biografice nefiltrate, voyeuriste), care exploatează emoțiile publicului și le monetizează. O convorbire între mamă și fiu, publicată în amănunt; un reportaj indiscret despre detalii biografice ale uneia dintre victimele exploziei de la stația GPL sau imagini înfiorătoare din căminele din Voluntari. Formule confecționate și folosite apoi ca etichete: „azilele groazei”, „drogații criminali” etc.

Pe 22 septembrie 1881, una dintre marile nemulțumiri ale lui Zola era uitarea, de către presa însăși, a misiunii sale fundamentale, care era după el nu simpla informare sau tipărirea oportunistă și deresponsabilizată de depeșe, ci încadrarea critică și informată a faptelor; nu era scrisul la comandă, la ordinul și pe statele de plată ale vreunui cavaler de industrie pus pe construit imagine publică sau pe ascuns afaceri de corupție, ci independența și curajul.

Faptele nu există în sine, spunea el, ci apar în mijlocul construcției de care jurnalistul este responsabil. El nu aleargă după faptul divers, ci îl selectează, îl izolează și-l încadrează.

În septembrie 2023, pare că problemele semnalate cu 142 de ani în urmă nu numai că nu s-au corectat, ci s-au adâncit dramatic. Jurnalismul tradițional are un concurent din ce în ce mai puternic în rețelele sociale, responsabile mai degrabă cu răspândirea adevărurilor alternative, a celor mai neînchipuite teorii ale conspirației, terenul propice de fermentație pentru cele mai redutabile rețele politice ale urii, neîncrederii, fanatismului și violenței. Epoca noastră a ajuns una în care poți spune orice, nu numai despre prezent, ci și despre trecutul ultradocumentat. E suficient să postezi pe un canal cu tracțiune și vizualizări, enormitatea ta devine realitate și adevăr pentru „comunitatea” care te urmează.

Victime și călăi sunt aruncați de-a valma în arenă, publicul împarte verdicte, rețelele sociale se umplu de tribunale ad-hoc. Cetățeanul implicat devine instanță morală intransigentă, perorația publică e ghilotina vremurilor noastre, iar intoleranța iacobină țâșnește din cele mai surprinzătoare și neverosimile unghere. La capătul acestui rapid, brutal și aiuritor proces, nimeni nu rămâne neatins: călăii capătă circumstanțe atenuante, victimele devin la rândul lor vinovate, responsabilitățile s-au risipit, iar cauzele continuă să existe. Și vor produce, matematic, aceleași tragedii, pentru că energia publică s-a irosit pe disecarea obsesivă, pornografică a câte unui detaliu.

Presa pune lupa, scormonește, stoarce subiectul: ceea ce nu e în sine rău, mai ales într-o societate unde clasa politică nu reacționează decât sub maximă presiune publică. Și totuși, o senzație de brutalitate gratuită și vidă rămâne în urma majorității campaniilor de presă. Subiectul este finalmente abandonat, justiția își urmează calea ei lentă și de cele mai multe ori ineficientă, dacă nu chiar nedreaptă. Politicienii merg mai departe, își scutură praful de pe pantofi și pășesc în următorul studio de televiziune, în următoarea campanie, mizând pe o implacabilă realitate: timpul joacă în favoarea lor, pentru că publicul e amnezic sau letargic. Câte un fals profet se mai cocoață pe subiect, câștigă alegeri, mai trec patru ani...

Apoi descoperim, iarăși și iarăși, după încă un scandal de presă, că bătrânii României sunt omorâți cu zile în cămine, că drogurile sunt o problemă de societate sau că reformele sunt blocate de prostie și corupție.