Despre sindicate și democrație

Lipsa transportului public de suprafață a fost exact ceea ce lipsea într-un oraș oricum nefuncțional, care pare că urăște oamenii: locuitorii nu au căldură, nu au apă caldă, străzile sunt murdare, pline de gropi, trotuarele prost pavate, o mulțime de clădiri stau să cadă în plin centru. O plimbare pe bulevardul Magheru îți evocă, pe anumite porțiuni, Belgradul de după războiul din fosta Iugoslavie.

Pe lângă aspectele practice, covârșitoare pentru marea majoritate a publicului, în spatele deciziei sindicatului STB de a declanșa „întreruperea voluntară a lucrului” sunt două viziuni concurente. Prima, cea mai la îndemână, este cea adoptată într-un mod de altfel previzibil de primărie și de conducerea STB, aceea de a arăta caracterul ilegal al acțiunii și de a face plângeri penale acolo unde este cazul. Pierderile cauzate de cele cinci zile de protest sindical sunt semnificative, spune conducerea STB, iar negocierile bat pasul pe loc. Sindicatul, în plus, este controlat de un lider cu afiliere politică clară la PSD, dar care a anunțat pe 24 ianuarie că ia în calcul demisia din partid pentru a delimita organizația de interferențele politice. Nici revendicările nu sunt foarte clare, poate și din cauza relatărilor uneori contradictorii din mass-media, care s-au grăbit în prima zi a protestului să publice fluturași de salariu ai șoferilor de la STB, sugerând că mărirea salariilor ar fi revendicarea de bază. După cum s-a putut înțelege mai târziu, nu atât salariile nominale ar fi însă problema, ci mai ales gestiunea resursei umane și a programului de lucru, care permite modularea câștigurilor lunare în funcție de criterii, să le spunem, extrem de subiective.

Ce s-a mai aflat pe parcurs – a avut ocazia și primarul general să constate, deși ar fi trebuit sfătuit să nu-și exhibe atât de zgomotos revelațiile pe subiecte din fișa postului – a indicat și alte cauze posibile ale protestului, cum ar fi condițiile de muncă, precaritatea autobuzelor, tramvaielor, troleibuzelor, personalul insuficient pentru curățenia în mijloacele de transport, lipsa pieselor de schimb, achiziții dubioase etc.

Problema principală a revendicărilor de la STB, pe lângă chestiunile de legalitate, pare a izvorî din credibilitatea liderilor de sindicat. Și aici, într-adevăr, discuția se deplasează din zona evenimențială pentru a indica un defect constitutiv al regimului politic românesc.

Democrațiile sunt clădite pe contestare. Se hrănesc și cresc organic din capacitatea societății, în diverse forme ale sale de organizare, de a veghea, de a protesta atunci când situația o cere, de a întări și ține în formă resursele de checks and balances la nivelul societății civile în raport cu exercițiul guvernării.

Sindicatele sunt parte a acestei componente fundamentale a protestului democratic și nu mai pot fi astăzi asimilate în mod serios și pertinent (există o considerabilă literatură în științele politice pe subiect) unor instrumentalizări ideologice. Reglementarea muncii, a drepturilor salariaților e parte integrantă din drepturile persoanei: condițiile de lucru, egalitatea de șanse și de gen, hărțuirea de orice fel, tratamente degradante sau situații care pun în pericol sănătatea. Iar calitatea democrațiilor se evaluează, printre alte criterii, și în raport cu „sănătatea” activității sindicale. Un contraexemplu des evocat este cazul Statelor Unite (cea mai mare democrație din lume, nu-i așa?), unde mișcarea sindicală a înregistrat un recul constant și semnificativ în ultimele zeci de ani, ca efect al unei politici constante și conștiente a patronatelor. Și, deși reportajele, studiile academice și dezvăluirile din interior legate de condițiile uneori mizerabile de muncă în interiorul marilor giganți se multiplică exponențial, iar democrația suferă implicit, corporațiile nu par să cedeze teren. E grăitor în acest sens cazul unei celebre francize cu siglă verde (cafeaua aceea globalizată și nejustificat de scumpă) care nu a economisit nici efort, nici resurse umane sau financiare ca să încerce să înăbușe, se pare fără succes, o modestă și izolată acțiune de sindicalizare în Buffalo, New York, în decembrie anul trecut.

În România, din păcate, mișcarea sindicală arată precum democrația: cu multe adjective. Democrația e incompletă, neterminată, captivă unei oligarhii corupte. Așa și sindicatele, care au început cu stângul emanciparea în postcomunism și au ținut-o tot așa. Majoritatea sunt aservite, clientelare, croite pentru îmbogățirea liderilor, transformate într-un soi de afaceri personale ale conducerii, în condițiile în care domenii întregi de activitate, mai cu seamă învățământul, ar fi avut o nevoie imperioasă de sindicate reale, active și eficiente. Soluția, firește, nu e eliminarea ideii de sindicat, așa cum ca să ameliorezi democrația nu desființezi principiul multipartidismului pentru că politica anumitor partide e coruptă. Starea sindicatelor românești indică însă azi starea democrației de la noi. Iar membrii de sindicat învestiți sincer în acțiunile lor sunt de fapt în situația votanților de bună credință care se agită, îndeamnă la participare la vot și sfârșesc prin a trimite în parlament partide corupte, insensibile la agenda publică, indiferente la mandatul încredințat de propriul electorat. //