De același autor
Ministerul Educației a lansat în urmă cu o săptămână, pe 27 februarie, dezbaterea publică cu privire la textul proiectului Legii Educației. Încă de la început suntem proiectați într-o stare de dubiu cartezian, din două motive. Întâi de toate, termenul-limită de trimitere pe adresa de e-mail instituțională comunicată în acest scop este 7 martie. Ceea ce, cu toată bunăvoința, reduce totalul la 9 zile. Ar putea părea un detaliu lipsit de semnificație, dar el completează schema generală a impreciziei, aproximării și lipsei de coerență în comunicare desenată de ministerul în chestiune. Ca să nu mai spunem că ar fi putut cere ajutor de la faimosul Ion, AI-ul cu profil identitar al Guvernului României.
Al doilea motiv al derutei vine în clipa când pe site-ul ministerului citim că, de fapt, dezbaterea nu e propriu-zis dezbatere, pentru că aceasta ar fi avut loc în iulie-august 2022 (era vorba de varianta anterioară, pusă în circulație de fostul ministru, Sorin Câmpeanu). Cu alte cuvinte, spunem că facem dezbatere publică, dar de fapt e una falsă, întrucât instituția nu este constrânsă legal să preia sau să ia în considerare niciuna dintre observațiile primite pe adresa de e-mail, devenită astfel mai mult o rampă de descărcare, inutilă, a nemulțumirilor multiple pricinuite de legile în cauză: o „falsă broască țestoasă”, ca în Alice în Țara Minunilor.
Cine a avut timp să asculte conferința de presă a ministrei Ligia Deca a auzit tot felul de principii minunate: transformarea în prioritate națională a liniei de prevenire a abandonului în învățământul universitar la ciclurile de licență a fost subiectul de deschidere în prezentarea din 27 februarie. Identificarea problemei este corectă, nu conving însă măsurile vagi și puține anunțate: proceduri de reînmatriculare simplificate, sprijinirea transportului public au fost câteva dintre ideile „educate” emise în conferința de presă.
Nu s-au auzit, în schimb, prea multe despre creșterea finanțării, deși se tot bate monedă pe faimosul învățământ centrat pe student. Ni s-au livrat mai degrabă câteva fraze confuze, expediate rapid, care doreau să demonstreze că Educația e finanțată mai bine ca niciodată și că ne apropiem, de fapt, de mult râvnitul procent de 6% din PIB. Realitatea alternativă și ficțională a României educate este frumoasă, România reală și-ar dori să facă și ea parte din acest scenariu de poveste. Între timp, în România reală nu numai că finanțarea nu crește, dar cuantumul ei neîndestulător servește drept motiv pentru ca unele universități să decidă „indexarea cu inflația” a taxelor de studiu, ceea ce nu e, evident, de natură să descurajeze abandonul.
După ce a rezolvat în trei fraze problema finanțării, deci a abandonului școlar, ministerul ne comunică și noile instrumente pe frontul luptei antiplagiat. Aflăm astfel la articolul 70, alineatele 12 și 13, că teza este „un document public” și că va fi disponibilă „pentru consultare 90 de zile calendaristice, înainte de susținerea publică (s.n.), pe platforma națională gestionată de Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării, denumită în continuare UEFISCDI, în conformitate cu prevederile legale în vigoare în domeniul drepturilor de autor”. Cu alte cuvinte publicul general își va da cu părerea în paralel cu analiza comisiei de presusținere, tratată potrivit prezumției de vinovăție. Masele largi populare nedefinite devin o instanță, iar expertiza într-un domeniu nu e suficientă pentru ștergerea vinovăției constitutive.
Teza nesusținută este expusă în piața publică virtuală, despre care știm cum poate să arate, vreme de 90 de zile: deci de vreo 10 ori mai mult timp decât ne lasă pe noi onor ministerul să formulăm obiecții la o lege care dă peste cap un sistem întreg, nu numai destinul individual al unui cercetător. În acest timp, oricine este liber să spună orice, pentru că publicul oricum se pricepe la toate: politică, fotbal, epidemiologie, criptomonedă, armament, călătorii intergalactice și, firește, toate subiectele imaginabile de doctorat.
Sau poate, așa cum se spune că it takes a village to raise a child, ministerul a avut o revelație: trebuie acțiune colectivă, comunitară, pentru validarea unei teze. De ce mai e nevoie atunci de conducători de doctorat? Sau de școli doctorale? Mai bine face Ion direct desemnarea doctoranzilor merituoși și a tezelor valide, în funcție de numărul de comentarii favorabile adunate pe diverse rețele sociale. Se poate puncta suplimentar anexarea unui filmuleț pe TikTok (dat fiind că acum durata maximă a clipurilor a crescut la 10 minute), unde doctorandul își poate prezenta în mod accesibil și atractiv, folosind coregrafii ajutătoare, rezultatele cercetării. Cu cât mai multă expunere publică va avea, cu atât mai rafinat va deveni algoritmul.
Algoritmul de validare poate fi apoi brevetat și extins la scara întregului sistem de învățământ, vândut unor terți chiar, cu profit. Iar plagiatul va fi, într-o lume unde ChatGPT crește mai ceva ca Făt-Frumos, într-un minut cât alții în 100 de ani, cu siguranță o poveste de domeniul trecutului.
În fond, e mai ușor să culpabilizezi colectiv, să deplasezi responsabilitățile și să construiești un soi de validare publică prin aclamație decât să pornești de la premisa că nu toți se comportă „noaptea ca hoții”. //
