De același autor
Primăvara electorală europeană, care a debutat sub semnul nu foarte încurajator al alegerilor din Ungaria, și-a consumat două episoade importante în aceeași zi, pe 24 aprilie, data celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale în Franța și, de asemenea, data legislativelor în Slovenia.
În Slovenia, după un ciclu electoral anterior dominat de conservatorul Janez Jansa, admirator al lui Donald Trump, prieten al lui Viktor Orbán, poreclit „Mareșalul Twitto”, duminica de Paște ortodox a adus cu sine o prezență la urne considerată masivă în comparație cu obiceiurile electoratului sloven (70%), cea mai mare din 2000 și cu mult peste cea din 2018 (52%), potrivit Comisiei Electorale.
Războiul din Ucraina și relevanța alegerilor în regiune
Slovenii au acordat 34,5% din voturi Mișcării pentru Libertate (GS) a liberalului Robert Golob, față de 23,6% pentru Partidul Democrat al lui Jansa.
Scorul obținut indică, potrivit comentatorilor, o reorientare a preferințelor electoratului către o opțiune politică în direcția democrației liberale, model puternic contestat în legislatura anterioară, mai degrabă animat de afinități ideologice cu Ungaria vecină. Spre deosebire de aceasta, cetățenii sloveni nu numai că au dat un vot împotriva opțiunii iliberale, dar au făcut-o în număr mare și într-o mobilizare politică îndreptată în mod explicit împotriva unui actor politic devenit din ce în ce mai toxic, după aproape 30 de ani de activitate pe scena politică slovenă.
Este insistent evocat episodul amintit în rapoartele Freedom House, privind masivele tăieri de fonduri la agenția de știri STA, considerată prea critică la adresa politicilor guvernamentale. În treacăt fie spus, în pofida tuturor derapajelor din ultimii ani, ultimul raport Nations in Transit al Freedom House consideră încă Slovenia, alături de alte cinci state din Europa Centrală și de Est, o democrație consolidată. România nu se află printre ele.
Politica iliberală a fostului premier a fost îndelung criticată de forțele de opoziție slovene de-a lungul ultimilor ani și a devenit subiect de discuții la nivel european în special începând cu 1 iulie anul trecut, când Slovenia a preluat și președinția rotativă a UE, intrând în lumina reflectoarelor presei internaționale.
Contextul războiului din Ucraina aruncă o lumină diferită asupra evenimentului electoral sloven, date fiind implicațiile colaborării și relațiilor privilegiate întreținute de premierul ungar, apropiat de cel sloven sortant, cu liderul de la Kremlin. Pe lângă anxietățile legate de un dezechilibru accelerat în arhitectura europeană, elementul suplimentar introdus în ecuație începând cu 24 februarie modifică deja grila de lectură a politicii interne din statele membre UE.
În cazul Franței, realegerea lui Emmanuel Macron, victoria lui clară în fața Marinei Le Pen, dar și progresul semnificativ al Rassemblement National, formațiunea politică a candidatei de extremă dreaptă, ambițiile unui Jean-Luc Mélenchon încurajat în proiecțiile sale privind „al treilea tur” de scorul obținut la primul tur pe 10 aprilie sunt elemente de discuție în toate capitalele europene și nu numai.
Pe de altă parte, trebuie spus de la bun început că rezultatele din cele două tururi nu pot fi privite în mod serios ca surprinzătoare: sondajele le-au anticipat, analizele și cărțile scrise în ultimii ani vorbesc insistent de o glisare progresivă la dreapta, care nici ea măcar nu e o noutate în moravurile politice ale francezilor. Să adăugăm că anul acesta, mai precis la începutul lui octombrie, formațiunea lui Le Pen, fondată de tatăl lui Marine, Jean-Marie, împlinește o jumătate de secol. În acest caz, nu se mai poate vorbi despre un partid „antisistem”, ci unul parte a sistemului și a disfuncțiilor sale.
Noul model politic francez. Pentru o democrație „implicativă”?
Alegerile prezidențiale din Franța au un impact masiv din mai multe perspective.
În primul rând, evident, este vorba de echilibrul politic intern al Franței. O victorie a lui Marine Le Pen ar fi însemnat, potrivit majorității comentatorilor, sfârșitul modelului politic francez așa cum a fost așezat el în A V-a Republică. Se vorbește de mult despre o necesară reformare a regimului politic în Franța, iar Marine Le Pen a introdus în mai multe rânduri tematica legată de o reformă constituțională. Mai recent, elementele tehnice au lăsat locul unor propuneri protecționiste și naționaliste, antieuropene și xenofobe, iar principala critică între cele două tururi a vizat propunerile ei vădit anticonstituționale.
Despre un Nou regim, un nou Model politic se vorbește în Franța de mult și nu numai din direcția extremei drepte. Același motiv care explică parțial succesul lui Marine Le Pen, dezvrăjirea democratică sau „oboseala democratică”, noul buzzword al comentatorilor, face să curgă multă cerneală de ani buni. Răsturnarea vechilor clivaje, incapacitatea de a mai scoate la urne electoratul pentru a le vota face din partidele „istorice” relicve incapabile să se adapteze acestui Nou regim pe cale să se instaleze în practicile politice și sociale ale francezilor, chiar dacă sistemul politic refuză încă să privească realitatea în față. Programul lui Macron II, cum i se spune, încearcă să ia în calcul această nouă componentă a democrației implicative, diferită de cea participativă, pentru că despre aceasta din urmă se vorbește deja ca despre un proiect mort în fașă: participarea nu este suficientă, pentru că nu rezolvă îndeajuns problema accesului la adevărata decizie sau la punerea ei în aplicare.
Nu destul de convingător, potrivit altora. Succesul lui Mélenchon, liderul unui partid care a deplasat electoralul socialist deja de la alegerile prezidențiale precedente, își are originea, cel puțin parțial, în același sentiment al unei majorități a cetățenilor francezi legat de inutilitatea activismului politic tradițional, de irelevanța mișcărilor politice consacrate și de neputința lor de a răspunde unor crize care se succed atât de strâns încât au devenit noul cotidian: criza prețului la carburanți în toamna lui 2019 și Vestele galbene, criza sanitară întinsă pe doi ani și din al cărui final Europa în general și Franța în mod particular nu au apucat să răsufle înaintea marii crize diplomatice, militare, de securitate și umanitare declanșate de războiul lui Putin în Ucraina.
Dinamica politică, schimbată de mandatul de cinci ani
Pe de altă parte, în afara crizelor concrete și masive, există disfuncții interne în sistemul constituțional și electoral pe care din ce în ce mai mulți politologi le arată. Sistemul de vot, în primul rând, structurând existența unui sistem teoretic bipartizan, sau cu două blocuri puternice, unul de stânga, altul de dreapta. Construit pe logica unor clivaje tradiționale, sistemul nu mai reușește în ultimele legislaturi să mai producă o oglindă suficient de convingătoare în ochii electoratului, care în plus proiectează din ce în ce mai mult rezultatele scrutinului prezidențial în ceea ce așteaptă la legislative. În multe sisteme politice, acest telescopaj nu e neobișnuit, iar pentru publicul românesc, el e de 30 de ani aproape regulă. Președintele joacă și rol de locomotivă în partidul pe care îndeobște îl propulsează pe o poziție dominantă în parlament.
În Franța, lucrurile s-au modificat mai ales după trecerea de la mandatul prezidențial de șapte la cel de cinci ani. În 2002, Jacques Chirac a fost primul președinte ales pentru o perioadă de doar cinci ani, de la adoptarea Constituției celei de-A V-a Republici. Tot de atunci, alegerile prezidențiale sunt cuplate cu cele legislative, ceea ce a produs, în 20 de ani scurși de atunci, o reconfigurare progresivă nu numai a logicii coabitării între Élysée și Matignon, ci și un set cu totul nou de așteptări din partea electoratului, care asociază din ce în ce mai mult cele două episoade electorale. Unul dintre efectele colaterale, deci, al scurtării mandatului este modificarea substanței funcției prezidențiale, concomitent cu investiția simbolică a unui electorat aflat din ce în ce mai mult în așteptarea unui echivalent parlamentar al scorurilor obținute de favoriții respectivi în cursa prezidențială. Or, sistemul de vot francez nu permite în realitate acest lucru, iar discrepanța sporește sentimentul de ilegitimitate a puterii politice, chiar validată tehnic și electoral. „Ne vedem la al treilea tur”, mantra repetată la sațietate de Jean-Luc Mélenchon, nu este deloc întâmplătoare, din această perspectivă. Nu e numai o formulă retorică, deși autorul ei este un orator redutabil, ci trimite în mod evident la fragilitatea crescândă a legitimității puterii politice determinate inclusiv de cauzele amintite mai sus.
Proiectul democratic european în regimul crizelor
O altă perspectivă fundamentală este cea europeană. Privit din capitalele UE, noul mandat al lui Macron retrezește speranțe legate de viabilitatea proiectului european și de posibilitatea de a construi pe baza unor precedente prețioase care au arătat potențialul de cooperare reușită insuficient exploatat până acum la nivelul UE: multe voci decidente evocă exemplul mecanismului de achiziție și distribuție a vaccinurilor anti-Covid pentru a sugera reduplicarea sa în cazul unui sistem energetic paneuropean, mai cu seamă în contextul crizei energetice alimentate de ceva vreme de Putin și acutizate de războiul din Ucraina. O reflecție similară este produsă în cazul unui sistem de securitate la nivel european. Și cu toate că divergențele de viziuni în privința viitoarei arhitecturi a UE sunt numeroase, prezența în funcții de decizie a unor lideri democrați, atașați valorilor statului de drept și drepturilor omului, e cu siguranță mai încurajatoare decât o predominanță a xenofobilor, naționaliștilor și fundamentaliștilor de diverse orientări și culori. Deocamdată, în Franța și Slovenia semnele sunt încurajatoare. Dar fondul problemei rămâne prezent, iar scorurile electorale trebuie concretizate în reforme reale. //
