De același autor
În urmă cu o săptămână, au fost date publicității rezultatele testelor PISA pe anul 2018, realizate din trei în trei ani de Organizația pentru Dezvoltare și Cooperare Economică (OECD) – organizație din care România nu face parte, deși aspiră la statutul de membru din 2004 – și la care elevii români nu au fost niciodată din cale-afară de competitivi. Anul acesta însă, situația arată mult mai dramatic decât în seriile de testări precedente și ne readuce la nivelul punctajelor înregistrate în seria din 2009, nici acelea remarcabile.
Responsabila Educației în acest moment, profesoară de română la unul dintre cele mai prestigioase licee din București, unde elevii sunt admiși cu medii peste 9,70, a avut o reacție pe cât de stupefiantă, pe atât de previzibilă, în fond, pentru cine este familiarizat, fie și numai ca părinte, cu școala românească: a dorit să consoleze publicul, explicând că elevii noștri studiază ca să știe, nu ca să aplice: „Accentul la aceste evaluări internaționale nu cade neapărat pe ce știu elevii, ci pe aplicarea cunoștințelor în situații concrete de viață”, a spus doamna ministru, încercând să scuze abisala neadecvare a chipului școlii românești la lumea contemporană, dar spunând, pe de altă parte, un adevăr. Da, elevii români nu sunt pregătiți să aplice, ci să reproducă, să maimuțărească modele. Programele încărcate, inerția metodelor de predare, apărate cu îndârjire de sindicate încremenite în modelul desuet al unui învățământ de secol XIX (nu numai din perspectiva metodelor, ci uneori și a conținutului, mai ales în disciplinele umaniste), sunt lucruri cunoscute. Ele sunt arătate cu degetul de specialiștii în educație, de asociațiile de părinți, de asociațiile de elevi și, în campaniile electorale, chiar de președinți de stat care mai creează o pagină de internet cu „România educată”, mai împrăștie câte o decorație în stânga și în dreapta, fără mult discernământ, și consideră că marea reformă în educație a început în trombă. Reușita unora dintre elevii români, puși în vitrină exact ca pe vremea lui Ceaușescu, precum niște exponate la un muzeu de curiozități, mai ales în campanii electorale (faimoșii „olimpici”), este în majoritatea covârșitoare a cazurilor rezultatul eforturilor făcute, în ciuda sistemului, de elevi care sunt învățați de mici să gândească dublu (faci cum ți se cere, dar știi că nu așa e bine), de familii care plătesc meditații, de profesori dedicați meseriei. Evident, raportările finale arată mai bine, sistemul continuă să se laude cu vârfurile, dar efectele sunt dezastruoase, și nu numai pentru testele PISA. Ce tip de cetățean democratic educă școala românească dacă elevii învață din primele clase că reușita se bazează pe dublarea sistemului, pe conturnarea acestuia și pe dezvoltarea unor strategii de reușită - sau de supraviețuire - bazate, în continuare, pe dublul limbaj?
Cu toate acestea, tot de la an la an, situația nu numai că nu se ameliorează, dar continuă să se agraveze. Programele nu se schimbă, profesorii nu se transformă peste noapte, sindicatele continuă să apere norme și modele de învățământ vetuste, grilele de examinare la testele naționale de clasa a opta sau de bacalaureat continuă să verifice și să recompenseze capacitatea de memorizare sau de reproducere mimetică a unor modele de teste. E un sistem în care fiecare verigă este menită să o sprijine pe cealaltă, iar sintagma lemnoasă „centrarea pe elev” traduce fidelitatea de nezdruncinat față de o construcție imaginară, cu rădăcini adânci în învățământul ceaușist, unde lucrurile nu se petreceau deloc altfel.
„Elevul” în jurul căruia se organizează sistemul de învățământ românesc nu este o persoană reală, ci o ficțiune, produsul aproape falimentar al unei rețete cu ingrediente specifice: imobilismul, blazarea, subfinanțarea cronică, inegalitatea profundă (date fiind eforturile financiare uriașe făcute de familii și care nu stau la îndemâna oricui, lipsa de acces la educație decentă în mediile defavorizate, discriminarea strigătoare la cer și documentată de presă și de opinia publică etc.) și, nu în ultimul rând, un autohtonism din ce în ce mai vizibil în ultimii ani, un național-ceaușism revitalizat de propaganda politică și de instituții de prim ordin din cercetare sau învățământul universitar și care merge mână în mână cu apetența clasei politice pentru exploatarea potențialului electoral al Bisericii. (La trei zile după publicarea rezultatelor, citeam o relatare despre un foarte bine cotat liceu bucureștean care și-a scurtat orele în ziua de 6 decembrie pentru a face loc, în spațiul de învățământ, unei slujbe de Sfântul Nicolae!)
Ficțiunea elevului român este internalizată de o bună parte din profesori, dacă e să-l ascultăm pe unul dintre cei mai vizibili lideri sindicali ai profesiei întrebându-se cu o remarcabilă suficiență dacă elevii străini ar putea face față examenelor din sistemul românesc. Probabil că nu ar face față, ceea ce ar pune într-o lumină proastă sistemul românesc de verificare și validare a elevilor și nu pe aceia care ies din alte sisteme cu un bagaj util și aplicabil de cunoștințe.
Doamna ministru avea dreptate și într-o altă privință: chiar dacă, printr-un miracol, Educația ar primi acum 6% din PIB, banii nu ar fi cheltuiți. Sau s-ar risipi aiurea. Pentru că absența unor strategii coerente și integrate de reformare, rezistența redutabilă a sistemului și lipsa de disciplină în cheltuirea banului public sunt realitățile învățământului românesc. Precum în sănătate, scapă cine poate. Sau cine are mijloacele să o facă, în jungla brutală, grosolană și nemiloasă spre care este împinsă, din ce în ce mai hotărât, societatea românească. //
