Calul troian

Demersul iniţiat de PD-L în vederea revocării lui Mircea Geoană este extrem de riscant.

Gurile rele, dar bine informate, spun că, în ajunul congresului PSD din 20 februarie, Victor Ponta i-ar fi promis lui Miron Mitrea preşedinţia Senatului în schimbul susţinerii pentru conducerea partidului. Nu putem stabili valoarea de adevăr a acestor povestiri, dar ştim că în PSD se vorbeşte despre menţinerea lui Mircea Geoană în fruntea Senatului doar până în toamnă şi nu ne închipuim că Miron Mitrea şi-a cedat voturile fără să fi primit ceva în schimb. Toate aceste date intră în logica politică. Mai puţin logic devine, din această perspectivă, demersul PD-L privind revocarea din funcţie a lui Mircea Geoană.

În primul rând, demersul are o bază juridică şi constituţională fragilă. Prin Decizia nr. 601 din 14/11/2005, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional articolul nr. 30 din Regulamentul Senatului, în baza căruia preşedintele Senatului putea fi revocat fie la propunerea unei treimi din numărul senatorilor pentru „abateri grave în exercitarea funcţiei“, fie, pur şi simplu, la cererea a jumătate plus unu din numărul senatorilor. CCR a stabilit însă că preşedintele Senatului poate fi revocat politic doar la iniţiativa grupului parlamentar care l-a propus, iar revocarea sa cu titlu de sancţiune nu poate fi declanşată fără acordul aceluiaşi grup, chiar dacă a fost cerută de „o altă componentă a Camerei“.

Pentru a explica de ce nu au ţinut cont de verdictul CCR, unii senatori PD-L au invocat iniţial faptul că regulamentul Senatului nu a fost încă modificat în urma deciziei Curţii, ceea ce le-ar fi permis s-o ignore. Ulterior, s-a renunţat la această explicaţie cu iz de cacealma şi s-au invocat abuzurile domnului Geoană, care ar justifica iniţiativa revocării ca sancţiune pentru abateri şi abuzuri în exercitarea funcţiei. Toate bune şi frumoase, dar, în absenţa unui regulament armonizat cu Constituţia, care ar fi procedura legală de revocare?

Este adevărat că Mircea Geoană a lipsit mult, a sabotat înfiinţarea comisiei pentru revizuirea Constituţiei în lumina referendumului din 22 noiembrie 2009 şi a comis un abuz atunci când, după câteva ore de dezbateri şi de consultări, a refuzat pur şi simplu să supună la vot propunerea ca senatorii independenţi să rămână în comisiile din care făceau parte deja. Putem presupune totodată că, în virtutea majorităţii create în jurul PD-L şi a interesului independenţilor de a-şi menţine locurile în comisii, Mircea Geoană va fi revocat. Poate că vor contribui la aceasta şi voturile unor senatori pesedişti. Ce va fi obţinut PD-L?

In niciun caz preşedinţia Senatului, pentru că, potrivit aceleiaşi decizii a CCR, înlocuirea preşedintelui Senatului „se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar“, pentru a se respecta „principiul configuraţiei politice“ rezultate din alegeri şi a se evita anularea voinţei electoratului prin jocuri politice ulterioare. În concluzie, succesorul domnului Geoană nu poate fi decât un senator PSD, poate chiar Miron Mitrea, caz în care PD-L îi va fi facilitat lui Victor Ponta respectarea unei promisiuni. Este aceasta în interesul partidului condus de Emil Boc?

Să admitem însă că PD-L mizează pe forţa majorităţii care ar urma să învingă PSD la vot şi să impună un pedelist în fruntea Senatului.

Elementul esenţial al acestui raţionament este coeziunea majorităţii guvernamentale. Cât de siguri pot fi însă pedeliştii pe independenţi? Miron Mitrea are, fără îndoială, mai mulţi prieteni printre ei decât PD-L. De Marian Sârbu, a cărui plecare din PSD a deplâns-o public, îl leagă trecutul sindical comun, de Eugen Nicolicea, unul dintre mentorii viitorului partid, o solidă relaţie de năşie, iar de Gabriel Oprea nu numai relaţii excelente, ci şi o ostilitate comună faţă de Marian Vanghelie şi Mircea Geoană.

Grupul independenţilor se poate transforma aşadar oricând într-un cal troian introdus cu abilitate în cetatea coaliţiei guvernamentale. De altfel, domnul Mitrea este expert în crearea de „independenţi“, căci în 2008 s-a aflat în spatele succesului „independentului“ Sorin Oprescu în cursa pentru Primăria Capitalei. Tot el a creat în 1993 un partid al sindicatelor, Partidul Solidarităţii Sociale, pe care l-a „vărsat“ în PSDR în anul următor, în schimbul unei funcţii de vicepreşedinte. Viitoarea Uniune Naţională pentru Progres poate, aşadar, deveni oricând monedă de schimb pentru liderii săi, iar până în 2012 poate funcţiona ca grup de presiune pilotat de Miron Mitrea, făcând cu măiestrie joc dublu pentru a-şi promova propriile interese, pe care PD-L nu le cunoaşte deocamdată. Nu ar fi aşadar nicio surpriză ca „independenţii“ să voteze pentru Miron Mitrea ca preşedinte al Senatului. Întrebarea-cheie, în cazul de faţă, este însă dacă PD-L a luat în calcul posibilitatea unei trădări a independenţilor sau dacă va fi luat prin surprindere. Dacă prima ipoteză este adevărată, ne întrebăm de ce joacă senatorii PD-L în echipa lui Miron Mitrea. Iar dacă pedeliştii nu iau în calcul această posibilitate, ne vom întreba cu uimire „de ce?“ şi ne vom aminti că, în toamna lui 2008, senatorii PD-L i-au oferit pe tavă lui Corneliu Vadim Tudor funcţia de vicepreşedinte al Senatului.

Dincolo de toate ipotezele, un lucru este cert: demersul iniţiat de PD-L în vederea revocării lui Mircea Geoană este extrem de riscant. Pe de o parte, pentru că se poate solda cu un eşec răsunător din cauza constrângerilor constituţionale, iar pe de altă parte, pentru că are toate şansele să favorizeze victoria unui adversar politic. Poate că ar fi fost bine ca pedeliştii să-l fi citit pe Homer sau măcar să fi înţeles ceva din propria experienţă. //

Cuvinte cheie: senat, Miron Mitrea, Mircea Geoana, independenti, Marian Sarbu