PSD, trecut şi viitor

PSD are de ales între a rămâne cu faţa întoarsă spre trecut, împreună cu Mircea Geoană sau Adrian Năstase, sau a încerca o evadare în viitor, cu echipa Diaconescu-Mitrea.

La masa rotundă organizată de GDS pe 9 decembrie, pentru a marca două decenii de la evenimentele din 1989, László Tökés spunea că nu douăzeci, ci patruzeci de ani vor trebui să treacă pentru ca România să se elibereze de comunism. Judecând după mersul tranziţiei şi forţa sechelelor comuniste din jurul nostru, probabil că pastorul Tökés a avut dreptate, ceea ce înseamnă că orice organizaţie sau instituţie românească se cuvine analizată din această perspectivă, cu atât mai mult partidul care reprezintă legătura ombilicală a actualului regim cu cel răsturnat în decembrie 1989. Vom reuşi astfel să ne menţinem obiectivi şi raţionali în faţa campaniei mediatice care încearcă să ne convingă că PSD se află cu adevărat în faţa unui moment de răscruce între trecut şi viitor.

Consiliul Naţional al PSD de săptămâna trecută a prilejuit un adevărat concurs de popularitate între principalii aspiranţi la preşedinţia partidului. Adrian Năstase, Cristian Diaconescu, Miron Mitrea şi Mircea Geoană însuşi au ocupat largi spaţii de emisie în studiourile televiziunilor arondate PSD, cunoscute şi sub titulatura de „televiziuni de ştiri“. Confruntarea de la Consiliul Naţional a fost ceva mai tăioasă şi, am putea spune, mai interesantă, discursurile celor trei nefiind lipsite de elemente de substanţă. Totuşi, după un Geoană defensiv şi un Adrian Năstase care, până când şi-a exprimat aprecierea pentru Marian Vanghelie, a reuşit să-şi pună în valoare atuurile intelectuale, doar Miron Mitrea a ţinut un discurs viguros, care analiza drastic osificarea partidului într-un mod de gândire şi acţiune care-l scoate în afara istoriei, prin dependenţa de electoratul asistat social, şi care conţinea elemente de reformă internă, dar şi general-politică, pentru că punea problema modificării radicale a legii aşa-zisului vot uninominal. În spatele acestei propuneri a domnului Mitrea se află, desigur, o miză mai mare, şi anume soarta parteneriatului cu liberalii, pe care se pare că aripa Mitrea-Diaconescu-Ponta nu-l privilegiază. Pe bună dreptate, căci este apanajul adversarilor săi – Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc şi Adrian Năstase.

Ar fi totuşi simplist să tragem concluzia că Miron Mitrea pregăteşte un parteneriat ascuns cu PD-L. Domnul Mitrea este un politician versat, dur şi pragmatic, care va urmări întotdeauna obţinerea puterii pentru partidul său, iar o alianţă cu PD-L nu va putea fi deci decât una de conjunctură. Dacă vrea să vindece PSD de obsesia „Traian Băsescu“, domnul Mitrea o face doar pentru a-şi scoate partidul dintr-o fixaţie care s-a dovedit păguboasă şi a-i stopa declinul. Propunerile de reformă avansate de Victor Ponta, care pare a fi renunţat (vremelnic?) la atitudinea de puşti obraznic, se încadrează şi ele în aceeaşi strategie. De altfel, o victorie a tandemului Diaconescu-Mitrea ar fi mai periculoasă pe termen lung pentru PD-L decât a celorlalţi doi candidaţi, pentru că atât Mircea Geoană, cât şi Adrian Năstase vor menţine, prin propriile vulnerabilităţi, actualele vulnerabilităţi ale partidului, în timp ce victoria aripii Mitrea ar putea crea impresia unui nou început şi ar putea eficientiza partidul. Este evident aşadar că, la 20 februarie, PSD are de ales de fapt între a rămâne cu faţa întoarsă spre trecut, împreună cu Mircea Geoană sau Adrian Năstase, sau a încerca o evadare în viitor, cu echipa Diaconescu-Mitrea.

Va deveni însă PSD, în această din urmă variantă, un partid social-democrat modern, rupt de trecutul său discutabil şi eliberat de practici şi infrastructuri mafiote? Aceasta este marea întrebare, la care nu putem răspunde afirmativ, pentru că nu putem să nu observăm că şi protagoniştii actualei competiţii electorale interne din PSD fac parte tot din garda veche, doar că unii au fost marginalizaţi o vreme, iar Victor Ponta nu are cum să reprezinte un suflu proaspăt, după ce a emanat atâţia ani atacuri sterile şi fetide la adresa adversarilor lui Adrian Năstase şi ai lui Mircea Geoană. Pe scurt, în cel mai bun caz, la congresul din 20 februarie, PSD va realiza o clasică rotaţie a cadrelor, de tipul celei pe care o făcea şi PCR când avea de reglat conturi interne.

Totodată, trebuie să luăm în calcul şi adevăratele interese ale celor care vor vota la congres, şi anume ale delegaţilor din filiale.

La Consiliul Naţional, activul PSD a dat o probă de nostalgie aproape înduioşătoare, aplaudându-l la scenă deschisă pe Ion Iliescu. Nu a contat că popularitatea sa scade, că trecutul recent îi apasă tot mai mult pe umeri, că e în contratimp cu istoria şi cu aspiraţiile proeuropene şi proamericane ale populaţiei şi că trage partidul în jos la urne şi în sondaje: pesediştii îl percep în continuare ca pe simbolul măreţiei lor din anii în care deţineau puterea absolută în stat, controlau instituţiile, legile, instanţele, mass-media şi, mai ales, finanţele. Aceste nostalgii sunt edificatoare în privinţa adevăratelor intenţii ale partidului, care, de fapt, nu se schimbă. PSD îşi vede viitorul ca pe o reeditare a acestui trecut „de glorie“, iar liderii săi locali îi vor vota pe cei care-i vor convinge că-l pot restaura, cu sau fără reformă. Din acest punct de vedere, judecând obiectiv, Mircea Geoană ar trebui să fie ineligibil, iar Adrian Năstase, o piatră de moară.

Pe de altă parte, însă, votul la congres va fi rezultatul negocierilor subterane dintre tabere, a căror tehnică o stăpâneşte perfect Viorel Hrebenciuc. Drept urmare, nu putem anticipa niciun rezultat al competiţiei. Sigur, însă, despre modernizarea şi eliberarea PSD de trecut vor vorbi probabil alţii, după încă 20 de ani. //

Cuvinte cheie: PSD, Adrian Nastase, Cristian Diaconescu, Ion Iliescu, Mircea Geoana