De același autor
Din Elvetia, Thomas Mann i-a trimis lui Elias Canetti o epistola de felicitare cu ocazia aparitiei romanului Orbirea. Am scris recent despre micile infirmitati ale oamenilor mari, pomenind unele episoade din viata lui Thomas Mann (Rom. Literara, nr. 43/2005). M-am gandit ca alte ilustrari ale dezechilibrului nascut intre omul supus toanelor vanitatii si opera se gasesc la Robert Musil si la Elias Canetti, de la a carui moarte s-au implinit 130 de ani in toamna lui 2005. Era un gest putin obisnuit, ca un scriitor in plina glorie si in diaspora sa laude fara rezerve volumul unui debutant. Fara sa i se fi pretins asta, Thomas Mann a executat si un act de reparatie, caci, cu cativa ani mai in urma, returnase un manuscris expediat spre consultare de Canetti. Era proiectul unei noi comedii umane. Destinatarul s-a scuzat ca sanatatea nesigura si planurile urgente in curs de realizare il impiedica sa se consacre lecturii. Tanarul il scuzase imediat pentru impolitete si s-a certat singur pentru initiativa de a-l inoportuna pe autorul Casei Buddenbrook, fara sa-i fi cerut in prealabil consimtamantul. In fata lui Thomas Mann se ploconea, il socotea alaturi de Hermann Broch si Robert Musil, ca parte a unei trinitati de aur a literaturii germane contemporane lui. Elias Canetti se nascuse in Bulgaria, la Rusciuk, auzise in copilarie mai multe limbi, printre care si romana, dadaca lui coborase de peste Dunare, de la Giurgiu. Posibilitatea de a se exprima in mai multe idioame il va defini. Poposise pe rand la Paris, Viena, Zürich, Londra. In etapa la care ma refer (1931-1937) locuise in capitala Austriei si frecventase asiduu cafenelele celebre. Le-a zugravit apoi magistral in memoriile sale (bunaoara, vol. III Das Augenspiel - Jocul ochilor). Se va raspandi mai tarziu despre el clevetirea, nu cu totul fara temei, ca era inclinat spre narcisism, ca nu putea pastra obiectivitatea, ca e rau si vindicativ in distribuirea epitetelor. Paginile despre boema culturala vieneza nu releva aceste metehne, daca nu tinem seama de antipatia contra lui Franz Werfel si a sotiei sale, Alma. Ca e generos, mereu gata sa extraga aurul, o dovedesc portretele construite. Ele sunt un regal de inteligenta si meticulozitate psihologica.
In sectorul romanului, zeii tutelari la care se inchina sunt: James Joyce, Thomas Mann si Robert Musil. Un obstacol in inchegarea unei comuniuni intre scriitori, cauza pentru care pleda Elias Canetti, l-au constituit si capriciile celorlalti. Autorul memoriilor vieneze a cunoscut mai bine ca oricare altul idiosincrasiile camarazilor de conversatie. Totusi, rasar momente din imprudenta, comite gafe, care nu se mai pot recupera.
La fel cum tinea la prietenia cu Thomas Mann, ca un vasal la seniorul sau feudal, cultiva si o relatie de exceptie cu Musil. Citise fragmente din romanul care va ramane neispravit, Omul fara insusiri, si cunostea si asperitatile vietii de toate zilele in familia Musil. Grupul de adepti ai lui cotiza lunar, strangand o cheta de care se ingrijea sotia lui Musil, bizarul autor nu trebuia sa fie incomodat de astfel de bagatele. In sinea sa, socotea natural sa fie ajutat financiar, era o indatorire a celorlalti sa-i asigure lui conditiile de munca literara. Orgoliul sau nu avea limite, nimic nu-l satisfacea din ce scriau colegii de cafenea, nu pregeta sa-si rosteasca verdictele de desfiintare. Astfel, pierdea si un eventual sustinator financiar. Era vadit ca masacrul pe care-l dirija, prefacand in scrum ce construiau altii, il umplea de placere.
Oricat se preta la lichidarea concurentilor, el era prea inteligent si receptiv ca sa nu remarce pozitia de avangarda a lui Thomas Mann. Acesta era neindoielnic rivalul de temut in competitia suprema. Greseala de tact a lui Elias Canetti a fost aceea ca, desi era la curent cu tensiunea raporturilor dintre cei doi autori, nu si-a putut comprima bucuria ca a capatat o noua confirmare asupra valorii romanului sau Orbirea. De la cine? Tocmai de la arbitrul cel mai prestigios. I-a comunicat starea sa de beatitudine lui Robert Musil, intalnit in cafenea. Acesta incepuse tocmai sa-l gratuleze dupa rasfoirea unui crampei din Orbirea ratacit intr-o revista. La pronuntarea numelui lui Thomas Mann s-a pogorat o tacere de gheata. Musil i-a intors spatele, nu l-a mai salutat de despartire, se ferea ulterior de orice contingenta cu el. Cand erau impreuna, incidental, la o reuniune scriitoriceasca, Robert Musil nu se uita la el, parea un obiect mort intr-un inventar. Tactica sa de a ingropa sub tacere pe cineva era proverbiala. Avea temperamentul unui lup solitar.
In orice circumstanta, Robert Musil era la panda, gata sa atace sau sa se apere. Un semn de atasament al altcuiva il cataloga drept suspect, ridicase ziduri imprejur, nu aproba incalcarea lor. Elias Canetti il poreclise “coaja”, “carapace”. Cu structura lui de fizician, sconta pe exactitate, pe rationamentul care se baza pe stiinta. Nicaieri nu se considera inferior, avea o incredere nelimitata in ce stia si in ce putea crea, nu parasea nici o arena fara sa fie proclamat invingator.
Vorbea repede, fara precipitari, nu-l interesa daca nu i se distingeau cuvintele, nu ridica sau cobora tonul. Il agasase betia discursului de gen Werfel. Intr-o incapere plina putea sta mut, distant. Nu lua parte niciodata la trancaneala. Necrutator pana si cu operele majore, l-a iritat ce i-a povestit Elias Canetti dupa o confruntare cu Joyce (1935). In ochii lui, Ulysses era depasit, tributar unui canon prafuit. Cu toate ca era dependent de filantropia colegilor, nu indulcea judecatile asupra productiei lor, zgaria, facea rani, cicatrici sangerande. Ceea ce obiecta avea un suport, dar se vedea exagerarea in rau. Pe Hermann Broch, agentul motor al cotizatiilor care ii parveneau, il infiera in public, sustinand ca, in trilogia lui despre somnambuli, a furat idei si personaje din Omul fara insusiri, opera care nici nu fusese finisata, daramite tiparita. In ce priveste atitudinea fata de bani, nu putea uza de ei, sotia prelua si aceste atributii. Achita biletele de spectacol pentru el, lamurea facturile de plata, starea impozitelor. Se pare ca Robert Musil nici nu poseda un portofel. Stangacia sa semana cu inaptitudinea lui Thomas Mann in treburile gospodariei: Katia administra, se ingrijea de educatia copiilor, ii educa sa respecte orele de lucru ale tatalui. Pe amandoi, Robert Musil si Thomas Mann, ii plictisea latura materiala a existentei, orice minut oferit acestor accesorii insemna o irosire a timpului.
Ce conta la Musil era convingerea ca sapa o lume, cladeste un edificiu unic. Numai in paginile romanului sau se reproducea esenta Austriei, imperiul controversat, maret si caraghios, cu ambitii desarte. Purta in el opera diforma, dar geniala, aceasta clarviziune ii determina raporturile cu ceilalti, trebuia sa protejeze descoperirea lui, sa vegheze ca ea sa prinda contur.
Au trecut 5 luni pana ce Elias Canetti i-a multumit lui Thomas Mann pentru distinsa felicitare si a indeplinit, in acest fel, o regula de conduita in breasla. Nimic nu era fortat, il adula pe scriitor, se simtea mandru ca ii smulsese o confirmare atat de magulitoare.
